„Atenţiunea principală a acestei istorii se va îndrepta mai mult asupra acelor români, a căror viaţă a fost şi este mai bogată în fapte şi rezultate. Aşa sînt cei din regatul de azi al României. Aceştia au dus în trecut o viaţă aproape neatîrnată, iar acum alcătuiesc un puternic şi respectat stat în răsăritul Europei. La Românii supuşi – de peste Carpaţi, Prut şi Dunăre – istoria se va gîndi numai atunci, cînd împrejurările îi vor îngădui sau îi vor sili să se facă a se vorbi şi de dînşii“ (Theodor Aguletti, Istoria românilor, Bucureşti, 1914). Am ales să deschid această cronică cu un scurt fragment dintr-un manual școlar românesc publicat cu puțin timp înaintea declanșării Primului Război Mondial. Aceste cîteva rînduri sînt extrem de sugestive; ele au rolul de a evidenția un truism pe care de prea multe ori îl ignorăm: istoria – mai bine zis discursul istoric – reprezintă constructe lingvistice care redau într-o manieră prospectivă un trecut ce trebuie să corespundă exigențelor prezentului.

Dialectica amintire-uitareCartea Cătălinei Mihalache explorează chiar acest paradox: existența lingvistică, altfel spus discursivă, a istoriei, o istorie colportată prin intermediul manualului, cizelată prin apelul la memoria colectivă, transmisă ca adevăr irefutabil și, în cele din urmă, transformată în reper identitar. Pare că rolul istoricului se restrînge simțitor sub imperiul exigențelor impuse de prezent. Numai că și exigențele prezentului sînt o urmare firească a isteriilor politice (István Bibő) promovate de către istorici și nu numai. Plecînd de aici, putem înțelege mai bine influența prezentului asupra trecutului: o influență prin care „pentru a fi înțeleși, istoricii totdeauna rescriu trecutul din punctul de vedere al prezentului, rearanjînd datele și modificînd concluziile din mers“ (D. Lowenthal, Trecutul e o țară străină, București, Editura Curtea Veche,