La belle du seigneur
Cum aş putea să-ţi spun eu ţie
că asta nu-i acrobaţie?
Cum aş putea, nu peste umăr,
să-ţi spun că ăsta nu-i un număr
de circ, – în timp ce,-n juru-ţi, circul
tot mai febril şi-ţi spun că circul
acesta (spun, sau doar încerc
să spun) nu e un circ, – e-un cerc;
şi că trapezul nu-i trapez,
chiar dacă e privit în piez.
Ci că e Sfînta Hexagramă,
Steaua, adică, a lui David, –
pentru centaurul impàvid
aceasta fi’nd nu jug, ci ramă
a celeia prin care el,
ieşit din carte şi din buchii,
o a cuprins ca-ntr-un inel, –
inel de nuntă-n şase muchii,
tăioase ca un lat de spadă
de flacără şi de zăpadă...
În vreme ce, printr-însul, zîna
centaurului alb îi curge
în braţele de-oţel, iar lîna
prelungului ei păr, de aur,
abia aşteptă să se-ncurce
cu coama albului centaur...
Care, în timp ce ea-i Frumoasa
Seniorului, el nu e Bestia,
chit că ea tremură (ca trestia,
cînd, printre stuf, se-aude coasa)
de teama lui, – ce nu e Bestia,
ci semitonul dintre om
şi cal ce-ajung să facă una:
ieşite sînt din mîini de om
potcoavele-i ce-aduc cu luna
cea nouă; graiu-i e de om,
dar nu îngăduie minciuna, –
el însuşi fi’nd şi cal, şi om,
nu-n două, însă, părţi, –
ci-ntr-una.
Se-nchide cartea ca o rană:
peniţa,-ntîi, apoi o pană
descris-a, nu fără bravură,
cam tot ce vede-se-n gravură.
La belle du seigneur
Cum aş putea să-ţi spun eu ţie
că asta nu-i acrobaţie?
Cum aş putea, nu peste umăr,
să-ţi spun