(mai exact, din seara zilei de joi, 6 decembrie) o familie de moldoveni, cu doi copii mici, se află în drum spre Portugalia, după ce şi-au ridicat, cu doar două zile înainte, paşapoartele româneşti. Au plecat cu autocarul, cu căţel şi purcel cum s-ar zice, lăsând în spatele lor o ţară care nu le-a oferim nimic, nici măcar dreptul de a o părăsi ca cetăţeni ai acesteia – dacă n-au avut bani de un transport mai acătării pentru un drum atât de lung, de unde să-şi plătească vizele Schengen?! La ora aceasta, probabil se mai află încă „pe cai[-putere]”, sleiţi de călătoria la capătul lumii, spre un tărâm nici măcar al Făgăduinţei. Nu-i aşteaptă nimeni la faţa locului, nu au nici o cunoştinţă ce i-ar găzdui peste noapte, odată ajunşi la destinaţie. Mulţi ani în urmă, un prieten occidental (altul decât cel din scrisorile lui Constantin Noica către Emil Cioran!) mă îndemna să fac rost de-un paşaport străin şi s-o întind, mâncând pământul, fără să mă opresc măcar pe malul european al Atlanticului. I-am râs în nas atunci, nu din exces de patriotism, ci prins în tot felul de proiecte literare – editură, rubrici la mai multe reviste, şantierul romanului etc., etc. –, pe care nu aveam cum să le duc la bun sfârşit aiurea. Şi ori de câte ori ieşeam din ţară în Occident, cu un paşaport moldovenesc ce se umplea treptat de vize Schengen şi care trebuia schimbat mult înainte de a fi expirat, nu a fost caz să nu dau de moldoveni lucrând „la negru” prin Franţa, Germania, Austria ş.a.m.d. N-o duceau grozav, dar cel puţin se aflau deja acolo şi pentru nimic în lume nu ar şi-ar

fi dorit să se întoarcă în patrie. Faptul de a-i şti gata ajunşi „la Italia (Spania, Germania etc.)”, fără să aflu vreodată povestea lor, făcea călătoria lor cumva suportabilă, dacă nu chiar abstractă, în ciuda numeroaselor istorii îngrozitoare ce-mi parveneau din când în când. (Deştept omul care a definit cunoaş