Istoria rămâne, fără îndoială, foarte importantă şi utilă atâta timp cât este istoriografie curată, corectă, şi atât.Este lecţia ultimă, apăsată de povara lucidităţii extreme din finalul vieţii, a profesorului Pompiliu Teodor către tinerii universitari clujeni, la începutul anilor 2000. Un intelectual puternic, generos şi fin (ce combinaţie rară!), lipsit de vanităţi personale şi de orgoliile celor care de regulă aşteaptă funcţii şi onoruri doar pentru motivul de a fi citit sau scris mai mult decât „oamenii de rând”, nu pentru că ar avea un proiect anume de îndeplinit în viaţa cetăţii.

Dincolo de istoriografie, atunci când istoria se îmbolnăveşte politic de obsesia modelelor, judecăţilor colective şi interpretărilor romanţate (cum fac, de regulă, istoriile oficiale), se ajunge inevitabil la fondarea unor mituri „de stat” care vor intra în conflict cu realităţile mult mai nuanţate ale lumii, cu percepţia altor naţiuni şi uneori chiar cu valorile şi identităţile generaţiilor care se succed în aceeaşi ţară. Din nefericire, România de azi trăieşte din plin (la fel ca şi cea de ieri, probabil), această dramă a dezacordurilor flagrante între ceea ce spune manualul nostru că suntem şi ceea ce ştiu sau cred alţii despre noi. E bine poate de precizat, pentru unii dintre semenii noştri, că germanii, olandezii sau englezii studiază după altă bibliografie şcolară şi nu au în curriculum „Stejarul din Borzeşti” sau „Muma lui Ştefan cel Mare”, de pildă. Este, dacă nu vi se pare prea tare spus, drama dezacordului între ceea ce ne-ar plăcea să fim şi ceea ce vedem cu ochii noştri că suntem ori putem, acasă ori în lumea mare. E drept, nu e numai România în această situaţie, în acest conflict identitar. Şi alte ţări sau culturi periferice îşi trăiesc complexele construindu-şi identităţi glorioase pentru uz intern, de care nu ştie nimeni în rest (în fond, Balcanii sunt plini d