- Extern - nr. 239 / 8 Decembrie, 2012 In urma cu peste zece ani, fiind o inflacarata sustinatoare a echipei sud-coreene de fotbal, urmaream pe un ecran imens din buricul Seul-ului o partita din campionatul mondial, care era in toi. Era o zi caniculara, soarele ne ardea fara mila, nu exista pic de umbra. Ma imbracasem cu tricoul echipei, aveam trompeta si stegulet, dar, grabita sa ocup un loc cat mai bun, uitasem sa iau cu mine apa. Ma ofileam de sete, imi fierbea capul, mi se uscase gura, nici gand sa mai strig sloganuri, sa-mi sustin echipa. Sa merg dupa apa nu aveam nicio sansa, eram inconjurata de o mare de oameni. Dandu-si seama ca ma aflu in suferinta, un baiat de langa mine mi-a intins un pet cu apa, aratandu-mi ca el a fost prevazator si luase mai multa. Nu mai stiam cum sa ii multumesc (bani nu a vrut), dar nici nu-mi raspundea la efuziunile mele de fericire. Curand, mi-am dat seama ca baiatul era surdo-mut. Prin semne, am inteles ca nu isi doreste decat sa strig si pentru el, ceea ce am si facut pana la finalul meciului si pana am ragusit. Castigase echipa noastra, asa ca ne-am imbratisat si ne-am bucurat impreuna, dupa care ne-am pierdut in multime. Apucasem, totusi, sa ii dau o carte de vizita, cu speranta ca, vreodata, o sa-l invit la un suc, sa ma recompensez cumva fata de el. Apoi, m-am gandit cu regret ca acest lucru nu se va intampla niciodata, pentru ca el nu are cum sa imi vorbeasca. Si, totusi! Dupa cateva luni, am fost sunata de un "translator” (persoana specializata in traducerea semnelor prin care comunica surdo-mutii) si invitata la ziua de nastere a "baiatului cu apa, de la meci”. I-am onorat cu drag invitatia. Petrecerea a fost una modesta, doar cativa tineri cu aceleasi probleme de sanatate ca si el si "translatorul”, adus anume pentru a-mi traduce semnele lor. Intre noi, s-a legat o foarte frumoasa prietenie, ne-am intalnit rar, dar am in