DUPĂ ALTE DEALURI Duminică am fost la Spitalul Tichileşti, judeţul Tulcea, să îi întâlnim pe ultimii bolnavi de lepră din România
9 decembrie 2012. Zi mare: ziua alegerilor noastre parlamentare! Până şi viitorul începe din nou acum. Mofturi! Vrem o schimbare, aşa că începem cu omul din oglindă. Suntem reporteri de nişă: vom merge, aşadar, la Spitalul Tichileşti, în ultima leprozerie din România. Da: i-am preferat pe cei cu lepră celor la costum. Ipohondri, cu sistemul imunitar slăbit şi cu imaginaţia bolnavă, de nu ne-ar ajunge paginile reputatului cotidian central să ne enumerăm toate maladiile reale şi fictive, pornim la drum, ca şi cum ne-ar fi ultimul. Ne e frică, dragi cititori, ne vedem deja mutilaţi de ciuma albă, cu starea epidermei tot mai precară, dar nu ne vom opri. Aceasta este povestea unei călătorii la capătul căreia am găsit natura umană desfăcută în emoţiile sale primare: în iubire şi în credinţă, dar şi în teamă de izolare şi abandon, în disperare şi milă, dar mai presus de orice în infinita capacitate a omului de a supravieţui chiar şi în indiferenţă.
Însă!
Nu e o metaforă: leprozeria chiar e după dealuri. Ne gândim să îi trimitem regizorului Cristian Mungiu o scrisoare deschisă, vino domnule să vezi ce a mai rămas din oameni!, renunţăm însă: la ce ne-ar folosi? Privim cerul. Plouă şi bate vânt, iar nu peste mult va ninge. Singura şosea care duce spre leprozerie e smălţuită de o lumină vie. Şosea! De fapt, oamenii noştri sunt, pur şi simplu, ascunşi într-o pâlnie de teren aflată la capătul unui cordon de noroi şi pietriş căruia îi vom spune cu indulgenţă drum secundar. Înaintăm, deci, fără încredere, ca nişte condamnaţi la moarte, înspre lumină. Suntem aşteptaţi. L-am sunat pe doctorul Răzvan Vasiliu, managerul spitalului. Ne-a spus că dacă venim să căutăm senzaţionalul, mai bine să stăm acasă: „Sunt oameni normali!“. Medicu
