(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 78, noiembrie 2012) În Kyoto, grădinile din incinta templelor, ca şi cele private - fiecare casă are una, oricît de mică - au, în general, alei formate din pietre. La fiecare pas descoperi un alt unghi, altă compoziţie, altă consistenţă, ansamblul, mereu acelaşi, se desface şi se recompune într-o infinitate de detalii. Am ales să scriu despre Kyoto în această manieră, păşind din piatră în piatră, înaintînd, revenind şi pornind într-o altă direcţie. Şi încă nu am ajuns la capătul drumului. Wabi-sabi. „Partea frumoasă a tristeţii“ Casa Wabi. N-am ştiut ce înseamnă, am aflat aici. Wabi-sabi e un concept derivat din budismul zen şi din taoism, care s-ar traduce prin solitudine, imperfecţiune, lucruri vechi, în stadii diferite de decrepitudine.
Uşa de la intrare se încuie cu cheia, însă un umăr ar fi suficient să o arunce în aer. Sayoko, venită din partea agenţiei, care vorbeşte perfect limba franceză, şi probabil la fel de bine engleza, enunţînd din cînd în cînd cuvinte în italiană şi în spaniolă, un caz rar printre japonezi, spune că la Kyoto fenomenul cambriolage e o raritate şi că, în orice caz, ea nu a auzit vreodată de aşa ceva.
Orice casă japoneză, că e vorba de machiya, casă de oraş, sau noka, locuinţă tradiţională (literal, fermă) cu vatră (ironi) în mijlocul încăperii principale, săpată chiar în sol, are cîteva elemente de structură imuabile, care constituie nu reminiscenţe, ci permanenţe ale sacrului. Se intră ca într-un templu, iar denivelările existente, atît într-o casă, cît şi într-un apartament de bloc, delimitează diferitele spaţii în funcţie de utilitate şi creează o gradaţie sacru-profan. Din holul de intrare cu ciment sau pămînt pe jos, unde se lasă încălţămintea, se păşeşte pe o platformă din parchet lustruit situată cam la 30-40 de centimetri înălţime. Acesta e nivelul celorlalte încăperi de la parter: