Sărbătoarea oraşului din preajma patronului spiritual "Sf. Nicolae" mi-a amintit primul semn al prezenţei brăilenilor în istorie. E o poveste cu un tâlc special, care merită să fie reamintită. E aici ascunsă ca într-un degetar, esenţa destinului Brăilei.
Ştefan cel Mare, "mânios şi degrab vărsătoriu de sânge nevinovat", a iubit o brăileancă şi a urât Brăila, i-a dat foc pentru că aici aveau adăpost câţiva tâlhari care nu-i dădeau pace în sud dar şi din cauza brăilenilor care au avut curajul să-l înfrunte.
Destui brăileni ştiu câte ceva despre destinul tragic al Chirei Chiralina , "floare din grădină/ rumenă călină". Mulţi brăileni cântă cu năduf, la spartul chefurilor, "La noi la Brăila/ La tanti Elvira/ Se vinde amorul cu chila..." Dar nu se ştie mai nimic despre Călţuna, prima frumoasă a Brăilei rămasă menţionată în istorie. Cele trei femei sunt legende ale locului. Nu au devenit mituri, ca Electra, Julieta sau Isolda, dar spun, sub forma legendei sau a baladei, într-un mod spectaculos, poveşti de dragoste tragice.
Pe la 1481, deci cam după un sfert de veac de domnie, Ştefan cel Mare se amestecă în "treburile interne" ale Ţării Româneşti şi vrea să-l pună domn pe Mircea, "fiul domniei mele", în locul lui Basarab cel Tânăr. La începutul lui iunie, marele voievod se afla deja cu oastea la Râmnicul Sărat, vrând să-şi pună planul în aplicare. Dar Mircea este şi... "fiul Călţunei". Aceasta trebuie să fi fost femeie frumoasă de vreme ce Ştefan cel Mare se cobora din Cetatea Sucevei, până în malul Dunării, să o vadă...
Şi Miron Costin, şi Ion Neculce - doi din primii noştri mari cronicari - mai povestesc în letopiseţe întâmplări cu domnitori încurcaţi în iţele unor poveşti de dragoste. Povestea iubirii lui Ştefan cel Mare cu Călţuna, frumoasa valahă, are tot ce-i trbuie ca să merite să fie povestită, fie şi în cod uşor iron