Handbalul rămâne pentru noi, românii, singurul sport de echipă în care am avut şi încă mai avem rezultate. Varianta feminină a acestei discipline sportive este “fruncea” ultimilor ani, graţie unei generaţii adunate sub umbrela unui club, unic în peisajul sportului românesc, în care seceta de rezultate este cronică.
Generaţia “Oltchim” joacă din nou un turneu final european cu gândul la medalii. Asta înseamnă performanţă, chiar dacă au mai existat şi clasări mai slabe sau ratări, dar de mai bine de zece ani vedem acelaşi nucleu care joacă la cel mai înalt nivel, atât la nivel de club, cât şi la naţională.
Ideea mi-a venit urmărind meciul uluitor jucat de fetele lui Tadici împotriva Spaniei, ce a însemnat de fapt o relansare spre semifinalele competiţiei.
Bătrânul urs, mult mai înţelept şi mai puţin vulcanic decât cu alte ocazii, a găsit soluţia repunerii pe şine a echipei naţionale, jucând meciul contra medaliatei cu bronz de la Jocurile Olimpice de la Londra doar cu jucătoarele de la Oltchim. Şi scorul a fost 31 – 26, suficient pentru a-i reda României speranţele pentru un loc în primele patru din Europa.
Paula Rădulescu, Nechita, Curea şi Neagu au fost artizanele unei victorii absolut necesare în faţa unei echipe iberice, care ne cam barase drumul spre înalta societate în ultimul timp.
A fost şi meciul Aureliei Brădeanu, căpitanul echipei noastre fiind un adevărat metronom în ambele faze ale jocului, dar marele câştig rămâne revenirea Cristinei Neagu la forţa ofensivă care a consacrat-o. Steaua unei generaţii a avut momentul ei de pâlpâire din cauza accidentării şi operaţiei de la umărul drept, cel de aruncare. Ne-am temut că steaua va deveni una căzătoare şi că vom pierde un alt talent uriaş, înainte de a se împlini definitiv. Dar Cristina este alcătuită din acea stofă de campioană care nu acceptă prea uşor înfrângerile, iar pe c
