9. Între 5 decembrie 2005 şi 10 iunie 2008 au existat şapte iniţiative oficiale pentru demiterea (impeachment) lui Bush jr. Cea mai importantă a fost ultima, cu 35 de capete de acuzare împotriva preşedintelui, votată la 25 iulie 2008 cu 251 pentru, faţă de 166 contra. Şi totuşi, aparent inexplicabil, în continuare nu s-a întâmplat nimic, al doilea mandat al lui Bush a expirat la 20 ianuarie 2009, odată cu el şi obiectul iniţiativei de demitere. Că lucrurile vor evolua astfel, s-a prefigurat încă din 2006, când democraţii au câştigat ambele Camere ale Congresului, dar Nancy Pelosi, lidera Camerei Reprezentanţilor, a afirmat limpede că demiterea preşedintelui nu este o prioritate pe agenda de lucru a noii majorităţi din Cameră şi de la Senat (“off the table”).

De ce oponenţii lui Bush jr. au renunţat la îndepărtarea sa, deşi ar fi putut s-o obţină uşor? Au existat, în acei ani, tot felul de explicaţii, nici una pe deplin satisfăcătoare. Răspunsul trebuie căutat, mai degrabă, într-o situaţie mai veche, cu un impact major, de durată, asupra instituţiei prezidenţiale americane. În 1974, după scandalul Watergate şi declanşarea procedurilor de impeachment, fostul Richard Nixon a fost primul preşedinte din istorie forţat să plece de la Casa Albă înainte de expirarea mandatului. Acest fapt a avut consecinţe profunde, politicienii şi, mai ales, publicul american au înţeles că dispun de un instrument politic nou şi puternic, pentru a înlătura “din mers” şefi ai Executivului, care ar duce politici contrare intereselor naţiunii. De 40 de ani încoace cuvântul impeachment a fost readus în actualitate în repetate rânduri, în vremea mandatului lui Bill Clinton, a lui Bush jr şi, în această primăvară, a lui Obama, ultima oară pe motivul folosirii neautorizate a forţei militare în Libia. Şi totuşi, în toate trei cazurile, demiterile nu s-au întâmplat, pentru că establishment