Mă îndrăgostesc uşor şi-mi trece repede, şi ştiu că asta nu-i tocmai o virtute. În faţa pasiunii mă simt slabă şi fără voinţă, ca o eroină din literatura rusă. Mă las devorată de iubiri pe care ajung să le regret mult prea curând. Mă plictisesc de ele nu din cauza lipsei lor de calitate, cât dintr-o inconsecvenţă a mea, de care, altfel, nu mă credeam în stare. Ca să accept adevărul ăsta incomod despre mine, a trebuit ca mai întâi să-l aud de la alţii, aruncat în faţă într-un mod obositor de repetitiv, atât de enervant că mi-a distorsionat, treptat, imaginea reflectată în oglindă şi m-a făcut să mă percep, în cele din urmă, nu atât de pură pe cât mă credeam. Cum acceptarea unui adevăr incomod despre mine însămi nu mă face automat să vreau să mă schimb, pendulez de atunci între jena faţă de „lume” şi nepăsarea cu care pun dorinţele mele mai presus de orice altceva. Şi mă complac în asta! Când l-am văzut, am ştiut imediat că el avea să-mi dea căldura aceea după care tânjeam, că avea să-mi hrănească vanitatea şi să mă facă să mă simt sigură pe mine doar pentru că aş fi fost cu el. Ştiam deja cum aveau să decurgă lucrurile, l-aş fi purtat cu mine în fiecare zi, arătându-l fericită lumii, şi avea să-mi treacă totul pe neaşteptate, uitându-mă într-o vitrină sau răsfoind o revistă. Imaginea altei femei atingându-l mi-a făcut inima să-mi bată mai rapid şi un sentiment atât de cunoscut m-a cuprins ca o gheară metalică, rece. Era spaima că aveam să-l pierd! De fapt, că alta avea să mi-l ia şi să şi-l facă al ei, şi că el nu i s-ar fi putut împotrivi. El… frumosul palton negru, cu guler de vulpe polară! Mă făcuse să-mi pierd nopţile, gândindu-mă la el, să mă strâmb mofturoasă la tot restul şifonierului, acuzând fiecare haină în parte că mi-a trădat aşteptările şi că nu mai ştiu de ce le-am cumpărat că tot n-am ce să îmbrac. Şedeau acum pe rafturi, triste şi lipsite de strălucire