Multi jurnalisti, cronicari sportivi si comentatori vorbesc adesea despre fairplay la meciuri de fotbal, rugby, baschet..., dar, cand e vorba de politica, nimeni nu gaseste gesturi, fapte, expresii care sa poata fi catalogate astfel. Si pe buna dreptate.

Cum e la altii?

Daca o campanie electorala in tarile civilizate inseamna un fel de confruntare psihologica in care combatantii uzeaza de strategii, tehnici invatate in sute de ani, totusi tin cont de cateva reguli cavaleresti si de buna cuviinta: decenta, respectul fata de adversar, recunoasterea calitatilor acestuia, cultul pentru valoare, protejarea familiei si a copiilor, recunoasterea fairplay a realitatii finale ca a castigat cel mai bun.

Sa nu exageram: rautati, lovituri sub centura mai apar si acolo cateodata.

Insa, fara exceptie, toti challengerii presedintilor SUA, inclusiv Mitt Romney, ai presedintilor Frantei, ai primilor ministri englezi, spanioli, italieni, ai cancelarului german... si-au recunoscut infrangerea si i-au felicitat pe castigatori, asa cum si primii oameni in stat, sefii principalelor partide dintr-o multime de alte tari au procedat intotdeauna.

A se mai observa ca nu uita sa aprecieze de fiecare data si calitatea programului cu cele mai multe voturi.

Un model, Ion Ratiu

Rememorand perioadele, evenimentele si finalurile tuturor campaniilor noastre electorale, de la fie iertatul Ion Ratiu incoace, fairplay-ul ne-a cam lipsit.

Campaniile noastre electorale au fost/sunt batalii urate si incrancenate prin care s-a urmarit nu doar castigarea scrutinului, ci si desfigurarea si chiar desfiintarea challengerilor deveniti dusmani de moarte, iar, in final, fiecare a plecat acasa cu o incarcatura de manie si ura in suflet si mai amenintatoare.

Nu cred ca intre timp ura s-a mai fi ostoit, dar observ