Privit cu detasare, portretul are aparenta simplitatii. Nimic mai la indemana - am spune - decat desenul unui chip afectat ori duplicarea in oglinda a siluetei cuiva. Atunci cand replica artistului este "conforma" cu originalul, admitem din oficiu ca lucrarea ar fi izbutita. In realitate, lucrurile stau putin altfel. Fidelitatea conversiei iconice ofera doar arareori motiv de satisfactie vizuala. Asemanarea cu prototipul este necesara, nu si suficienta. Care sunt atunci „ingredientele" de neocolit intr-o „reteta" a portretului bine-facut? Ce anume il face atragator sau interesant? Fascinatia portretului s-ar datora faptului ca „rezulta din interactiunea a doua forte, artist si model, si nu din actiunea uneia singure". John Pope-Hennessy, autorul precizarii de mai sus (unul din consacratii analisti ai genului), invoca evenimentul „cuceririi infatisarii fizice". El s-ar fi petrecut in decorurile aristocratice ale Renasterii italiene, fiind legat insa de o schimbare a functiei atribuite artistului. In portretele de inceput, pictorul aparea ca observator pasiv, ca executant quasi-indiferent al unei comenzi cu miza omagiala si/ sau comemorativa, pentru ca, ulterior, sa-si asume rolul de „interpret" al personajelor sale, preocupat sa evidentieze tusele temperamentale si de caracter socotite reprezentative. Daca multi dintre artistii contemporani cauta in exercitiul portretistic mai curand ocazia de a-si etala virtuozitatile compozitionale sau agilitatea juxtapunerii de semne, omagiind fariseic „personalitatile" momentului, Manuel Manastireanu pare a fi motivat in alegerile sale de capricii subiective, intretinute fie de afinitati intelectuale cu modelele sale, fie de anumite sensibilitati morale trezite de proximitatea acestora. Consecvent bunei traditii a portretului autohton, dar si catorva din maestrii care i-au jalonat traseul de formare (Stefan Luchian, Corneliu Baba,