Ce agitaţi eram cu toţii acum o săptămână, ba pentru soarta ţării, ba pentru binele poporului, ba pentru viitorul care ne bate agresiv la uşă, fără să lase loc părerilor de rău sau ezitărilor să-şi pună în valoare armele. Ce mulţi păream duminica trecută, chiar şi lunea trecută, când aşteptam nişte procente despre care aveam senzaţia că ştim totul, pe care credeam, ca nişte naivi cu ochi de copii, că le putem desluşi fără să contrazicem vreo estimare. Ce fericiţi au sperat că vor fi cei care, seara, la exit-poll, se simţeau eliberaţi de răul de până acum, cei care aveau impresia că li se acordă a doua şansă către o supravieţuire demnă, prea bine meritată. Vecina de la doi nu şi-a mai luat extraveralul după ce a aflat că votul ei, de data asta, chiar contează. Nu, doamnă, acum nu se mai poate anula nimic, nu mai e vorba de nici un prag de prezenţă, chiar dacă nu suntem opt sau nouă milioane, părerea noastră are importanţă, încercau alte vecine binevoitoare să-i explice, pentru a-i alimenta starea de bine. Pentru prima oară, după mult timp, simţea că poate adormi fără pastile. Vecinul de peste drum s-a apucat să dea telefoane, după aflarea rezultatelor, încântat de ideea că, începând cu următoarea zi, s-ar putea să se ia de la capăt viaţa şi să ne redistribuie şi pe noi, cetăţenii, oferind celor nedreptăţiţi o viaţă decentă. Chiar aşa! O redistribuire a priorităţilor nu ar strica nici măcar noilor aleşi, asta dacă tot e la modă acest fenomen de împărţeală, unul mie, unul ţine şi aşa mai departe, până se epuizează oferta.

Ce preocupaţi eram cu toţii acum o săptămână de politică şi de social, de educaţie şi de sănătate, de adevăruri şi de promisiuni. Între timp, ceva s-a schimbat. Poate e de vină viscolul, poate ni s-au mai paralizat din simţuri şi din aşteptări, poate am ajuns la concluzia că e mai simplu să ne gândim la Moş Crăciun şi la Anul Nou, decât să n