Acesta este cuvântul care poate caracteriza cel mai bine modul în care încă se circula în Timişoara sâmbătă puţin după prânz. Şi nu la câteva ore după vreo ninsoare puternică şi viscol. Ci la o săptămână după aceea. Când termometrul era deja pe plus. Distanţa de la Parcul Rozelor la intersecţia de la Punctele Cardinale, via Bastion, am parcurs-o, sâmbătă, în 55 de minute. Şi nu a fost niciun accident. În tot acest timp, nu am văzut picior de poliţist de la Rutieră, să fi fost trimis să fluidizeze traficul. Nu am văzut nici picior de poliţist local – că şi ăştia au anunţat, la un moment dat, că au atribuţiuni în circulaţie.

În toate zilele acestea de după potopul alb de săptămâna trecută, în Timişoara, oraşul european sau oraşul de cinci stele – cum le place autorităţilor să-l numească, probabil ridicându-şi astfel cota şi valoarea proprii –, a fost haos în trafic Şi nu ai putut spune că a existat o alternativă mai bună la deplasarea cu maşina.

Pe jos nu ai putut circula. Sau ai putut, dar cu eforturi mari, cu şiruri delicate de transpiraţie prelingându-se constant pe şira spinării şi doar încălţat cu ghete, gen bocanc, altfel riscai ori să ajungi la Ortopedie, ori, la întoarcerea acasă, să-ţi arunci cizmele scâlciate, zemuite, jupuite. La multe imobile – nu aş vrea să mă hazardez să spun la majoritatea –, fie ele case, blocuri, sedii de firme ori bănci, în prima fază a perioadei în care autorităţile au avut revelaţia că a venit iarna înnotai prin zăpada. Apoi, ai trecut la faza de patinaj pe omătul bătătorit şi îngheţaţ. Spre final de săptămână, când mercurul din termometre a dat dovadă de un avânt zglobiu, alternai zloata care îţi atingea glezna cu întinderi mai mult sau mai puţin considerabile de straturi de zăpadă de câteva degete, bătătorite şi lucioase. M-am obişnuit cu ideea că mulţi, prea mulţi, dintre concetăţenii noştri dau dovadă de o lips