Traseismul politic nu este ceva nou în politica românească. Numai că, în dorinţa de a prinde un loc mai în faţă, dorinţă ce se perpetuă, din 1990, într-un mod ce jigneşte exerciţiul democratic şi opţiunile oamenilor, traseismul politic a devenit o cangrenă calată pe sufletul clasei politice. Cangrenă cu care mulţi dintre politicienii bătrâni sau tineri s-au obişnuit să convieţuiască într-o simbioză prosperă pe tărâmul imoralităţii şi ticăloşiei. Vechii candidaţi, declamatori de ,,proiecte şi principii” deveniţi ,,aleşii”, se mişcă atunci când interesele le-o cer, precum păsările migratoare.
Traseismul politic explică parţial şi instabilitatea vieţii noastre politice. Dar mai ales incoerenţa unor programe politice de guvernare care sunt modificate în funcţie de interesul de moment.
Nu despre „nepotriviri de caracter” invocate de unii politicieni este vorba.
Mirosul îmbietor al Puterii şi carierismul venal se îmbină în caracterul traseiştilor cu cântecele de sirenă ale unor lideri de majorităţi ce declamă moralitatea în timpul campaniei, dar ştiu că doar bazându-se pe cei vânduţi pentru milioane de arginţi pot guverna aşa cum doresc ei. Bazându-se pe ticăloşenia trădătorilor, nu pe proiectele declamate cu aer serios, dar cu un rânjet malefic, în campanie.
Aşa cum spuneam, lipsa de caracter nu e o noutate în clasa politică „de vârf”. Dimpotrivă! Din 1990 încoace asistăm la o adevărată viermuială, mai ales în anii electorali sau după alegeri. Filiale întregi se mutau după alegerile de astă vară, locale, dintr-o tabără în cealaltă.
Acum, de exemplu, subţiată serios după alegeri, fosta putere de până în primăvară plăteşte, la rândul ei, faptul că a fost în integralitatea ei, de la lideri naţionali la cei zonali, mare iubitoare de traseişti. Timp de câţiva ani a dovedit, nu-i aşa, că are un uriaş magnetism pentru linguşitori şi trădători. As