2012 a fost un an încărcat pentru justiția din România. Am avut prima decizie judecătorească definitivă prin care a fost condamnat cu executare un fost premier, am avut o tentativă de lovitură de stat dejucată parțial de puterea judecătorească, am avut cele mai haioase interviuri pentru funcții de maximă importanță înMinisterul Public, într-un cuvânt, am avut de toate. Terminăm anul extenuați după toate aceste premiere și ne întrebăm (firesc) ce ne-o aduce anul care vine.

În anii ‘90, nimeni nu și-a dorit o justiție puternică pentru că ma­rele transfer al proprietății pu­bli­ce în buzunare private trebuia să se facă în liniște și fără riscuri. Ju­de­cătorii și pro­cu­rorii erau plătiți prost, mai prost chiar decât po­li­țiștii, oamenii buni erau astfel în­cu­rajați să plece din sistem înspre me­serii mai pro­fi­ta­bile – avocatura sau notariatul. Au rămas, așadar, magistrații cu vocație, cei care pre­ferau un program predictibil și cei pentru care funcția era o oca­zie să facă afaceri. Nici în ma­gistratură și nici în restul so­cie­tății românești nu am reglat re­la­țiile cu trecutul, nu am aflat cine și cât a colaborat cu regimul de di­nainte de ‘89. Promovarea se fă­cea în funcție de preferințele pre­ședintelui și ale ministrului Jus­tiției, iar condiția pentru nu­mi­rea la Curtea Constituțională (18 ani de vechime juridică) garanta că sistemul va rămâne în mâna juriștilor potriviți. După 2003, lu­crurile au început să se schimbe, prin rescrierea legilor după care funcționa sistemul judiciar mai ales sub presiunea integrării în Uniunea Europeană. Au apărut oameni noi, au apărut dosare de tip nou, magistrații au început să înțeleagă și să prețuiască in­de­pen­dența nou dobândită. În 2005, an­chetarea unui membru al Con­si­liului Superior al Magistraturii a stârnit reacții extreme – erau pri­mele momente în care cei până ieri intangibili înțelegeau că re­gu