A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, a fost o fetiță sărmană, fără potențial de îmbogățire rapidă. Precum, de exemplu, Cătălina, secretara preferată a lui Dragnea. Fetița stătea ghemuită la un colț de stradă, într-un mare oraș, total înzăpezit, mai puțin în Sectorul 4 al boierului Piedone. Ningea cu fulgi mari, iar mașinile de deszăpezire ale lui Oprescu treceau cu lama sus, în bătaie de joc. În buzunarul rochiței fata sărmană avea niște cutii de chibrituri. Și nu „cribrite” cum ar spune un primar cretin de sector sărăcit. Ridicând privirea, biata fată zări o clădire uriașă, care semăna cu un palat, doar că îi lipseau arhitectura specifică, turnulețele prin care se definește un palat și, în general, orice simț estetic. Fata nu vânduse niciun băț de chibrit, exact ca Mircea Badea când îl păcălise Prigoană cu fabrica falimentară de la Gherla. Ea se adăposti lângă gardul de neam prost al palatului, cam lângă parcul Izvor, și aprinse un băț de chibrit, cu gândul că, astfel, s-ar fi încălzit olecuță.

Deodată văzu pe fereastra palatului, luminat din bani publici, o petrecere mare, cu domni grași și îmbuibați, îmbrăcați în magazine londoneze pentru ciobani din Pipera, și doamne prospere, înțolite în malluri chicioase din Dubai. Erau tineri și bătrâni, erau țărani și intelectuali, erau femei și bărbați, dar toți aveau un lucru în comun: șpaga pe care au dat-o pentru un loc în palat. Erau acolo și guriști de pe scenele muzicale, erau și bandiți bătrâni, hârșiți în afaceri cu firme-căpușă, era și o doamnă din Voluntari cu numele mai lung decât puțina ei dicție. Fetița săracă se arse la deget cu chibritul, așa că-l stinse și aprinse altul. La lumina lui o văzu pe Monica Iacob-Ridzi și se sperie îngrozitor! Ce loc nenorocit mai era și acela? Cum de-au lăsat înăuntru o hoață care putea să fure argintăria? Aprinse, cu mâna tremurândă, un alt chibrit