Finantarea pentru proiectele de cercetare se acorda in urma unei evaluari, iar unul din criteriile importante este “valoarea cercetarilor”; se urmareste “originalitatea rezultatelor, impactul […] si relevanta”.[1] La rindul sau, impactul se masoara, de obicei, cu ajutorul indicelui de impact ISI; in esenta se urmareste gradul in care un articol al cercetatorului in cauza este citat in lucrarile altor autori.[2]
Si asa incepe goana dupa reviste cotate ISI… Pe scurt, cu cit ai mai multe articole aparute in astfel de publicatii, cu atit mai bine – avansezi in grad (didactic sau de cercetare), obtii mai usor finantari etc.
Si daca nu prea ai ce publica, ce faci? Si daca lucrarile tale sint banale, cum te descurci?
O solutie este sa cauti reviste mai de mina a doua, a treia sau a saptea, dispuse sa te publice; o alta, sa-ti clonezi articolele astfel incit sa para ca publici din greu. Chiar daca revista in care ai aparut are un coeficient de impact foarte mic, macar poti sa-ti populezi, cu mindrie, in CV rubrica “Lucrări publicate în reviste cotate ISI”.
Nu sint boli exclusiv romanesti; se intilnesc pretutindeni.
Si asa ajungem la auto-plagiat. Ce-i asta? Ne lamureste rapid site-ul Bibliotecii Institutului National de Medicina din Statele Unite:
“Self-plagiarism, also known as recycling fraud, occurs when an author reuses text in subsequent writings without attributing the previous publication.”[3]
sau, in traducere:
“Auto-plagiatul, cunoscut si drept frauda de reciclare, apare atunci cind un autor refoloseste un text in lucrari ulterioare fara citarea publicatiei anterioare [s.n.]”
La o rapida trecere in revista a CV-ului dlui. Mihnea Costoiu, actualul rector al Universitatii Politehnice Bucuresti si nominalizat pentru functia de Ministru al Cercetarii, ies in evidenta, printre (putinele) articole publicate in reviste cota
