Două lucruri sunt sigure în lumea lui Caragiale: toţi sunt o familie (patria-i, doar, familia cea mare...) şi toţi ţin nemăsurat unii la alţii.
Acest crez, numai pe jumătate ipocrit, aşază într-un fel anume relaţiile din mahala – în sensul strict, al caselor vecine, între care nimic nu rămâne nespus şi neascultat, şi în sensul figurat, al ţării întregi. Pentru că pe toţi îi frământă bunul mers al colectivităţii, oricare ar fi ea, secretul nu se divulgă dintr- o frivolă indiscreţie, ci dezvăluirea lui este arma incontestabilă a omului de bine. Care, însă, este legat, prin acelaşi secret, de cei în mijlocul cărora trăieşte, aşa încât nu-şi permite să dea din casă, pur şi simplu. Deci, o dă anonimă.
Aşa se face că nenea Iancu descoperă (fapt probabil real şi consemnat în Antologie...), în posesia unui cetăţean oarecare, o colecţie de bileţele anonime. Unii le scriu de meserie, schimbând perspectiva şi punctul de vedere, într-un joc de-a încurcă-i, drace. Au ceva de câştigat din asta? Mă îndoiesc...
Probabil că, la vremea lor, nu foarte îndepărtată de cea în care au devenit deja colecţie, bileţelele concise au provocat ceva dezastre. Nu foarte mari, dovadă că expeditorii insistă, atacă pe mai multe planuri, dezinformează. Nu obţin decât vreun scandal pasager şi atât. În avalanşa de informaţie (colecţionarul are rânduri-rânduri de pachete de scrisori), regimul evenimentului se modifică. Greu de crezut că cineva ia măsuri, cu atât mai mult cu cât probabil nu află o noutate. Iar secretul, oricum, rămâne în familie. Fiindcă identitatea (ne)cunoscutului care iscăleşte sugestiv, şi uneori colectiv, o ştie dumnealui.
Nu se deosebeşte mult, această lume a dezvăluirilor fără consecinţe, de lumea noastră de forumuri şi de cancan. Se poate scrie şi spune orice, identităţile se ghicesc, dar nu se asumă, iar volumul de informaţ ie şi, mai ales, de c
