Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureştiul era foarte animat pe timpul iernii, deşi frigul aprig de aici îi speria pe oaspeţii străini veniţi să ne viziteze oraşul. Iar sărbătorile de iarnă erau trăite din plin de bucureşteni, care respectau tradiţiile, primeau colindători sau se strângeau cu zecile la colindat, de Crăciun şi de Anul Nou, deşi zăpada le trecea uneori de genunchi.

Mărturiile unor călători celebri ale acelor vremuri arată că oamenii ştiau să se distreze de minune, ignorând condiţiile neprielnice ale anotimpului şi n-ar fi renunţat, indiferent de temperatură, la o plimbare cu sania, la Şosea (Şoseaua Kiseleff), sau la o întâlnire la patinoar, în Cişmigiu.

Dacă pe timpul verii, la Şosea ieşeau amatorii de distracţie, spre seară, acelaşi loc era preferat de bucureşteni şi iarna, de la amiază până la lăsarea întunericului, adică puţin după ora 16:00. Programul de distracţii era, conform documentelor vremii, stabilit atât de moda epocii, cât şi de motivele economice.

În iarna anului 1870, lacul din Parcul Cişmigiu a devenit principalul loc de întâlnire pentru bucureştenii amatori de patinaj, iar alegerea lor a transformat lacul în primul patinoar natural al Capitalei. Deşi locul era frecventat de mulţi iubitori ai acestui sport de iarnă, perceput la început ca distracţie, patinoarul din Cişmigiu a intrat, oarecum, într-un con de umbră după aproape patru decenii de la înfiinţare, când, sub administrarea lui Niţă Berechet, începând din 1908, a început să fie evitat, pentru un timp, de publicul bucureştean, atât din cauza tarifelor mari, cât şi din cauza lansării, în presa vremii, a unui curent de opinie defavorabil. Patinajul era “un sport imprudent şi chiar necuviincios”, se scria în “Revista Automobilă”, în anul 1913, însă, după un timp, când s-a trecut la stabilirea regulilor acestui sport de iarnă în într