La fiecare nouă lectură din Herta Müller, se degajă aceeași senzație de confruntare victorioasă cu Istoria, cu trecutul din care sînt reînviate – în tot ce au mai dureros și trecător – memoria colectivă și cea individuală. Traumele marii istorii – filtrate prin destine individuale – sînt extrem de vii și în recentul volum de povestiri al Hertei Müller, Ținuturile joase, iar concentrarea poetică – remarcată și cu ocazia decernării Premiului Nobel – intensifică imaginile crude, violente. Culoarea locală în care se ridică esențele eternului uman este foarte intensă în aceste pagini. La Herta Müller, profunzimea prozei înseamnă mai ales poezie. O poezie întunecată, încordată, „anormalitatea“ celor rememorate și resuscitate căpătînd accente suprarealiste, deschise subtil în crîmpeie metaforice menite să devăluie înțelesurile și neînțelesurile lumii. Arta de a concentra povestea Ținuturile joase a apărut pentru prima dată în anul 1982, la Editura Kriterion din București, iar în 1984, a urmat ediția scoasă de Rotbuch Verlag Berlin, care a fost retipărită deseori, însă cu multe modificări și eliminări din texte. Așa cum sîntem atenționați în „Nota“ care închide volumul, actuala ediție, ce cuprinde nouăsprezece proze scurte, este cea completă și definitivă, întregul text fiind revăzut și corectat de autoare. Tra­du­cerea îi aparține lui Alexandru Al. Șahighian, fapt îmbucurător, căci scrisul Hertei Müller și traducerea acestuia se aglutinează perfect în fiecare volum. Textele sînt scrise din perspectiva copilului care, în calitatea sa de martor implicat, nu înțelege, dar intuiește și demască mult mai franc decît adulții lumea inexorabilă în care crește. Prima povestire din volum conține încă din titlu conotații funebre –Discurs la înmormîntare, dar și ideea de rostire, de prefacere a durerilor imateriale în cuvinte. Arta Hertei Müller de a concentra povestirea și de a co