Mă gândesc că ar trebui să încep scurta retrospectivă la care ne îndeamnă revista cu pierderile, cu marile pierderi pe care le-a suferit în 2012 comunitatea scriitoricească. Este anul în care au plecat dintre noi pentru totdeauna Constanţa Buzea, Constantin Ţoiu, Alexandru George, S. Damian şi alţi confraţi mult preţuiţi.
Aş nota apoi câteva impresii despre Anul Caragiale, ajuns la capăt.Un an bun, fără îndoială, pentru marele clasic, prin reeditări ale operei, prin câteva noi cărţi despre el, prin multele colocvii care i-au fost consacrate, prin, desigur, noile spectacole puse în scenă de majoritatea teatrelor din ţară, dacă nu chiar de toate. Nu demult am asistat la o însufleţită dezbatere despre actualitatea (sensurile actualităţii) lui Caragiale, avându-i ca protagonişti pe Dan C. Mihăilescu şi pe Ioana Pârvulescu. A participat, din sală, Ştefan Cazimir. Trei spirite care ilustrează azi, la vârf, cercetarea critică şi istorică preocupată de Caragiale. Dan C. Mihăilescu este totodată autorul, în acest an, al celor două antologii de texte caragialiene de mare interes iar Ioana Pârvulescu a publicat, în anul care a precedat centenarul, cartea despre Caragiale şi lumea ziarelor. Să mai amintesc că Marta Petreu a publicat în 2012 ediţia a doua (revăzută şi adăugită) a eseului ei despre „filosofia lui Caragiale” iar Mircea A. Diaconu o incitantă carte despre Caragiale citit în cheie textuală (I. L. Caragiale. Fatalitatea ironiei).
În ce priveşte spectacolele, toate pe care le-am văzut, au mers în sensul îndepărtării de viziunea clasică (Sică Alexandrescu şi chiar Liviu Ciulei), respingând adică realismul restitutiv, estompând socialul, punând accentul pe existenţial, pe absurdul existenţial descoperit de regizori oriunde la Caragiale, în comedii, în Două loturi şi peste tot. Interesant, orice s-ar spune. De ce însă tragerea lumii caragialiene atât de
