Împodobesc bradul în Ajun de Crăciun. De câțiva ani, doar atunci găsesc timp să fac asta. Să-mi agăț imaginația de fiecare glob, să-mi așez dorințele în ordine, pe beteală, să-mi prind visele de crengile de brad. În Ajun de Crăciun retrăiesc fragmente din copilăria petrecută alături de bunica mea, copilăria aia cu miros de cozonaci copți în casă, aceea în culori de basm, aceea în care totul e râs venit în cascade, dorință împlinită, poveste fără de sfârșit. Știu, a devenit un clișeu să spunem că de Crăciun devenim mai buni și bla, bla, bla... Și, totuși, de Crăciun am cumva sentimentul că mă întorc la ai mei și mă întorc la mine. Cu mai multe povești, cu vise care s-au prăbușit înainte de a fi fost ridicate, dar cu și mai multă dorință de a le desena pe cele noi, care au venit peste mine atunci când am crezut mai puțin. Ca și cum ele m-ar fi visat pe mine, nu pe ele. De Crăciun, alerg după ce pierdem în fiecare zi. După timp, eternul meu adversar, care pare să mă întreacă mereu, deși am atâta chef să-l păcălesc, să-l las în urmă. După liniște. Aceea în care niciun sms, niciun mail, niciun reply, niciun forward, niciun like nu reușesc să-și facă loc. Alerg după sărbătoarea necosmetizată, „nefotoșopată", care nu se vinde la ofertă, cu nu știu cât la sută mai ieftin, în nu știu care mall. Alerg după fiecare minut împărțit în mii și mii de bucăți cu oamenii care locuiesc în sufletul meu. Fiindcă nu vreau și nu pot să-mi las Crăciunul confiscat de goana zilnică, de alarma telefonului, de momentul care niciodată nu se întoarce, nu se repetă. Nu vreau să-mi las Crăciunul pradă vremurilor în care nimeni nu mai are răbdare, în care totul are loc sub imperiul lui „acum". Vă doresc să trăiți Crăciunul așa cum cum vi se conturează el în vise, așa cum vă locuiește în inimi, așa cum vi-l doriți. Departe de termene limită, de cozi, de isterii de mall, de programe TV aflate la