L-am cunoscut ca actor, tânăr debutant, în compania marelui Toma Caragiu. Apoi ca scriitor, citind fascinată “La noi, când vine iarna”, prin anii ’80. Prima carte a scris-o pe hârtiuţe, pe şerveţele demachiante de la teatru. A scris în tren, în restaurant, tot timpul. S-a născut la ţară şi rezistă oriunde, în orice condiţii. Dacă nu ştiaţi, în satul său sunt multe livezi cu nuci, pruni şi meri, între Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş. A crescut cu simţul mirosului, aproape de un nuc imens şi de poveştile copilăriei ce populau acel nuc, cu spiriduşi şi zâne. Şi pentru că s-a născut de Crăciun, totul se leagă de iarnă, sarmale, cozonaci, porc, săniuş. A avut parte de stagiuni cu premiere, deplasări în ţară, turnee în afară, filme, dar şi de prietenii lungi de-o viaţă cu Oameni adevăraţi. Un OM ocupat, pe nume Mircea Diaconu, îşi sărbătoreşte în Ajunul Crăciunului ziua de naştere. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
Nu mai sunt spaţii pentru gânduri, pentru meditaţie, nu mai sunt spaţii deloc
“Eu nu-i zic an greu celui care tocmai este pe sfârşite. Nu-i zic deloc an greu. Absolut deloc. Dacă vă referiţi la ce vede lumea la televizor despre mine, acestea sunt lucruri asumate. În clipa în care am acceptat, în 2008, să candidez pentru oraşul meu, Câmpulung Muscel, am discutat în familie şi ne-am asumat cu toţii, copii, soţia mea. Au spus: «Da, du-te!» Am spus: «Atenţie! O să aflaţi din ziare despre mine că am omorât oameni, că am copii din flori, tot ce nici nu vă trece prin cap». Băiatul meu a spus: «Şi ce? Ai omorât tu pe cineva? Nu. Atunci, ce-ţi pasă. Tu ştii că nu ai nici o problemă!». Atunci aşa am făcut. Am intrat, mi-am asumat. Tot ce am spus sunt lucruri pe care le gândesc, le simt despre ţara mea, despre neamul meu de când mă ştiu. Tot ce a fost a reprezentat o formă de comunicare, cred, extrem de necesară, cu neamul meu. Dacă în urma
