În urmă cu mai bine de şase ani (în ianuarie 2006), răspundeam unei anchete publicate de o revistă literară, pe tema „Limitele compromisului“, observînd că, precum în fabula lui Esop despre limbă, compromisul poate reprezenta, în acelaşi timp, şi cel mai bun, şi cel mai rău lucru: „Fără compromisuri, viaţa este dificilă, cu compromisuri, ea devine… greu de suportat şi asta doar dacă avem o conştiinţă în bună stare de funcţionare“, scriam atunci. Era şi acel moment începutul unei perioade de schimbări, iar întrebarea era, ca şi acum, „Cum se poate stabili o convieţuire rezonabilă între «învinşi» şi «învingători» în condiţiile date?“. Noţiunea de compromis este problematică, fiindcă are, de la bun început, o conotaţie negativă: a te compromite, a face compromisuri, a fi compromis în ochii cuiva reprezintă o colecţie de sintagme care descriu situaţii sau proprietăţi nedorite (în cel mai bun caz). Chiar şi „a ajunge la un compromis“ nu pare sinonim cu a ajunge la o „înţelegere“. Şi totuşi, dacă înţelegîndu-l pe preopinent te declari de acord să-i accepţi poziţia într-un anumit domeniu, într-o anumită situaţie, nu te-ai compromis în mod necesar. Acest fel de a vedea lucrurile le pare astăzi unora greu de acceptat, iar observatorului din afară nu-i este uşor să înţeleagă de ce. Poate pentru că acceptarea compromisului implică un efort moral semnificativ şi doreşte, în acelaşi timp, şi o supleţe intelectuală deloc neglijabilă. Este de remarcat, de asemenea, şi faptul că a nu face compromisuri reprezintă, în anumite situaţii, un gest sublim; în altele însă, incapacitatea de a ajunge la compromis poate reprezenta un blocaj mental pe cît de semnificativ, pe atît de periculos – spuneam, în 2006, şi o repet şi acum, în decembrie 2012. Şi cînd mă uit în jur, îmi pare că această concluzie este valabilă atît în România, cît şi în… Statele Unite. Arta compromisului este practi