O axiomă a lui Ion Mureşan, indiscutabilă ca toate axiomele (mai ales ca acelea venind de la marii poeţi), spune că poeţii sunt precum anticorpii: atunci când ceva merge rău în corpul social, sunt secretaţi în număr mare, pentru a neutraliza sursa răului. De asta, susţine extraordinarul poet clujean, apar atât de mulţi poeţi puternici în vremuri de criză. Judecând după numărul mare de eseuri remarcabile publicate anul acesta în România, aş îndrăzni să completez conjectura Mureşan după cum urmează: atunci când în corpul social apar disfuncţii „problematice”, de genul „psihodramei” de astă-vară (ca să hibridez terminologia Comisiei de la Veneţia cu cea a lui Lucian Boia), nu numai Phantasia, ci şi Raţiunea secretă anticorpi. Aşa se face că nu numai poeţii, ci şi eseiştii proliferează. Lucrând împreună, Frumosul şi Adevărul vor să facă organismul social Bine.
Din această profuziune de eseuri remarcabile, o să recomand cititorilor Contributors cele mai pasionante cinci citite de mine anul acesta. Cei mai utili cinci anticorpi, în ce mă priveşte. Un Best of personal. Ordinea lor, fireşte, e absolut aleatorie.
Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Cartea Românească
Revelatorul cel mai bun al interbelicului autohton este Mihail Sebastian – iată premisa de la care pleacă eclatantul studiu al lui Mihai Iovănel; biografia lui Sebastian coagulează cele mai dispare & eterogene contexte imaginabile (le citez aşa cum sunt ele inventariate de către autor în Introducere): „evreu; discipol al lui Nae Ionescu; membru al Tinerei Generaţii şi al Grupării ‚Criterion’; prieten cu Mircea Eliade; redactor la prestigioasa Revista Fundaţiilor Regale; ţintă, în calitate de evreu generic, a naţionaliştilor radicali, iar în calitate de evreu concret, obiect al legislaţiei antisemite introduse de Statul Român către sfârşitul anilor