Despre filosofia românească am două obsesii organizatoare. În raport cu ele, aş trece pentru câteva clipe prin retrospectiva anului editorial 2012.

Mă gândesc, pe de o parte, la cât de utilă ar fi pentru o reflecţie publică, foarte generală, o anchetă asupra ideilor contemporane care îi preocupă pe filosofi în România. O asemenea încercare periodică este o practică obişnuită în medii culturale mai fortificate: se tradusese în 1994 o asemenea carte, la Humanitas, pe care aş folosi-o ca exemplu: Jean-Marie Domenach, Anchetă asupra ideilor contemporane, în care autorul analiza deceniile 7-8 ale filosofiei franceze din perspectiva unei panorame a temelor vizitate. O asemenea încercare nu există în România, deşi existenţa ei ar oferi un relief al preocupărilor noastre de cercetare şi de editare şi ar ridica o mulţime de întrebări: de ce anumite teme şi nu altele, care sunt prejudecăţile noastre filosofice, ce dialog purtăm cu semenii noştri care scriu în alte limbi şi se educă în alte universităţi şi ce dialog purtăm cu semenii noştri pur şi simplu. O asemenea cercetare ar arăta, probabil, modurile în care a supravieţuit şcoala lui Noica (şi ar deveni foarte vizibil cum anume elevii d-lui Liiceanu oferă un privilegiu strălucitor fenomenologiei germane şi franceze), sau cum modelul carierei savante a lui Mircea Eliade produce un mediu de studiu foarte avansat în istoria religiilor. La fel, s-ar putea vedea cum o şcoală de filosofie analitică se naşte în prelungirea epistemologiei ştiinţei predate de profesorii Flonta şi Pârvu în deceniile trecute. Tot aşa, o asemenea cercetare ar putea, eventual, trasa o hartă imaginară a universităţilor româneşti în care polarităţile ar fi foarte vizibile: o şcoală de logică la Timişoara, una de hermeneutică şi patristică la Iaşi, fenomenologia între Bucureşti şi Cluj, filosofia analitică şi studiul modernităţii timpurii la Bucu