Capitala Belgiei se află în inima aparatului de putere al Uniunii Europene, unde zeci de jurnalişti încearcă să acopere activităţile tuturor instituţiilor comunitare. Dar, după cum descoperă un nou-venit din Australia, jurnaliştii au prea multă informaţie şi prea puţin timp pentru a-şi face o impresie despre ce este vorba. Extrase. James Panichi/preluat de pe presseurop

În fiecare zi din ultimele două luni, mi-am conectat calculatorul în zona de presă a Comisiei Europene – practic la câţiva metri de marea sală unde sunt organizate conferinţe de presă. Sunt înconjurat de o armată multinaţională (şi poliglotă) de reporteri speciali, care profită de conectivitatea gratuită la Internet şi de ceea ce pare a fi cafeaua subvenţionată (care costă 0,90 euro paharul – cum este posibil?). În timp ce corespondenţii marilor instituţii de presă îşi desfăşoară activităţile la Centrul Internaţional de Presă sau la complexul Résidence Palace, noi, reporterii neafiliaţi, încercăm să surprindem aspecte inedite ale unui peisaj media aglomerat.

Dat fiind că sunt singurul australian şi că nu am o afinitate evidentă cu alţi anglofoni, am fost adoptat de un grup de italieni, care m-au informat rapid că drepturile fundamentale îmi sunt încălcate de fiecare dată când iau masa la cantina Comisiei Europene (mâncarea de la Consiliul European, situat peste drum, este mult mai bună). Sunt nişte oameni foarte interesanţi: inteligenţi, expresivi, vorbesc fluent limba engleză, majoritatea având puţin peste 30 de ani. Unul dintre ei a creat o mică agenţie de presă şi o revistă în domeniul aviaţiei; altul este angajatul biroului din Bruxelles al unei reţele italiene de televiziune prin cablu; altul scrie în domeniul agriculturii. Toţi merg de la un contract la altul, schimbă locurile de muncă frecvent şi caută permament ceva mai mult. Venituri rotunjite

Am făcut cunoştinţă cu “tatăl