Nimeni n-ar putea să ghicească, fie şi cu aproximaţie, cu ce mă ocup în acest moment. Fac o pâine (de 900 de grame). Cântăresc cu minuţie ingredientele – făină, apă, sare, drojdie uscată... – şi le pun în cuva micului cuptor electric pe care l-am primit cadou la Crăciunul anului 2010.

Apoi, apăs pe un buton... În timp ce paletele amestecă energic aluatul, mă gândesc ce comod, dar şi ce meschin e să faci astfel o pâine. „Cuptorul”, din metal şi material plastic, nu e cu mult mai mare decât pâinea care se va coace în el. Pare o coajă artificială, cu butoane şi ferăstruică, sub care se rumeneşte adevărata coajă

Îmi vine în minte cuptorul bunicii mele din partea mamei, de la Boroaia (un sat mare între Fălticeni şi Târgu Neamţ, nu departe de Humuleştii lui Ion Creangă). Construit din cărămidă şi făcând corp comun cu o sobă cu plită, era uriaş. Când nu era folosit, puteam să intru în el şi să-l explorez, mergând de-a buşilea şi murdărindu-mă pe coate şi pe genunchi de cenuşă. Este adevărat, asta se întâmpla cu peste cincizeci de ani în urmă, când eram copil şi cântăream de trei ori mai puţin decât acum... Dar, oricum, cuptorul era spaţios, o mică pivniţă cu boltă, aflată la îndemână, în bucătăria de vară, şi având menirea să păstreze fierbinţeala şi nu răcoarea, ca aceea de sub pământ.

Mă uit cu dispreţ la bolul de metal şi plastic, prevăzut cu un fir cu ştecher, la care o să coc eu acum pâinea. Chestia asta se numeşte „cuptor”!

La fel m-am mirat când, venind din Bucovina în Bucureşti, la facultate, am văzut în satele din sudul ţării „puţuri americane”, adică fântâni la fel de înguste ca găleata! În ele nu poţi să te uiţi niciodată! Nu poţi să te oglindeşti în luciul întunecat şi misterios din adâncuri! (Ce fântână este aceea în care nu ai cum să te arunci când iubita te părăseşte? Dacă totuşi încerci să o faci, rişti să devii ridicol, fiindcă nu reu