De la câteva luni şi până pe la 3-4 ani, când am început să merg la grădiniţa, am fost crescută de bunici. Apoi, toate vacanţele de vară le petreceam la ţară, aşa că, atunci când îmi amintesc de copilărie, mintea mea zboară la uliţele prăfuite ale satului Balabancea (Tulcea), de la poalele Dealului Crapcea, munţii Măcinului.

Din cauza unor crize provocate de o tuse convulsivă de care medicii din Tulcea nu au reuşit să mă scape, mama a hotarât să mă ducă la ţară - auzise ea de undeva că aerul curat mi-ar face bine. Aşa s-a trezit mamaia, pe atunci în vârstă de 42 de ani, cu un ghemotoc bolnăvicios de care trebuia să-i poarte de grijă, pe lângă celelalte treburi din gospodărie. Se trezea înainte să răsară soarele şi, cu mine în braţe, mergea pe dealul de la marginea satului ca să inspir aerul tare al dimineţii.

Apoi, mai auzise ea că laptele de măgăriţă ar fi bun pentru boala mea, aşa că mi l-a introdus în alimentaţie. Şi uite-aşa a reuşit mamaia să mă scape de o tuse sâcâitoare în faţa căreia medicii au ridicat neputincioşi din umeri.

O persoană protectivă din fire, mă cam cicălea şi, din când în când, mi-l arăta pe „Sf. Nicolae“ (o nuieluşă ce stătea mereu la vedere), deşi nu-mi amintesc vreodată să fi luat contact direct cu „preasfinţia“ sa. Chiar şi-aşa, tot tataia era cel care mă fascina mai mult, aşa că mă ţineam scai de el cum îl prindeam prin curte.

Ştiam că dacă are drum pe undeva şi înhamă calul la căruţă eu voi putea nu numai să-l însoţesc, ci să ţin şi hăţurile. Şi-apoi tot drumul cântam cât mă ţinea gura, fericită că tataia are încredere să mă lase pe mine să mân calul. Cele mai aşteptate erau dimineţile de vineri, când ne urcam toţi trei în căruţă şi plecam la Horia, un sat aflat la 7 km de Balabancea, în care se ţinea târg (actuala piaţă agroalimentară) în fiecare săptămână: veneau ţărani din toate satele din jur, care fie aveau c