La trei ani, Andreea Pădureț i-a turnat mamei în poală toți banii din pușculița ei, să cumpere mâncare și să plătească facturile. Pe tata o singură dată a îndrăznit să-l întrebe dacă-i poate cumpăra o rochie anume și, fiindcă el i-a răspuns: “Am putea, dar totuși să știi că noi trebuie să strângem bani să ne cumpărăm casă”, de jenă copilul n-a mai cerut niciodată nimic, nici jucării, nici rochițe, nici măcar ciocolată. Căci și atunci și astăzi, la opt ani, Andreea își dorește la fel de mult ca și părinții să plece din Ferentari pentru totdeauna. Și să-și cumpere o căsuță doar pentru ei trei, curată, uscată și luminoasă, cu pereți albi prin care nu se aude nimic, cu baie și duș, cu “veceu la care se trage apa“, cu o grădină micuță, cu gaz și vecini buni. Adică tot ce n-au avut niciodată.       

Locuiesc într-o cameră improvizată în Ferentari pe Aleea Bacău, într-o dărăpănătură de casă pe care o împart cu încă 20 de oameni. Cel mai rău e când se umple veceul din grădină și dă pe dinafară. Toată gospodăria familiei Pădureț încape în odaia de câțiva metri pătrați. Afară, gardurile cârpite stau să cadă; înăuntru mama și tata țin curat, spală și șterg și le păstrează pe toate ordonate și frumos așezate. Și-au rupt de la gură să-și pună parchet și să-i cumpere fetei calculator, să simtă și ea că e unul dintre “copiii albi“. Căci așa le spun micuții Ferentarilor celor din restul Capitalei, albi.          

Aleea Bacău e raiul drogaților, al curvelor și al ciorditorilor, o stradă a excrementelor la drumul mare, a putorilor, a zoaielor și-a inșilor soioși ascunși pe după garduri  – o lume toxică pentru un copil inocent și binecrescut ca Andreea. De aia părinții nici n-o prea lasă afară, pe stradă, decât îndelung supravegheată: le e teamă ca Ferentariul să n-o “infecteze“. Luptă să o țină curată, politicoasă și harnică fiindcă și-au plănuit pentru fetiț