Elegantele poante învelite în satin roz ascund o mulţime de suferinţe: unghii negre sau căzute, glezne scrântite, osatură deformată, ligamente rupte şi răni în carne vie. Dansatorii de balet plătesc un preţ uriaş pentru frumuseţea acestei arte. I-am putea numi cei mai mari duşmani al trupurilor lor şi coşmarul unui psihoterapeut: pentru ei, durerea înseamnă dăruire. În rest, e subiect închis.

Margot Fonteyn, una dintre cele mai renumite balerine a tuturor timpurilor, a spus cândva că, dacă oamenii ar şti la ce chinuri cumplite se supun balerinii, numai aceia dintre noi care se bucură de luptele din coridă ar mai putea urmări un spectacol de balet.

Tamara Rojo, balerină de origine spaniolă care conduce Baletul Naţional Enlgez, punctează că baletul este, în acelaşi timp, teatru şi numai o atitudine sinceră pe scenă o conectează cu publicul. De asemenea, apropo de filmul „Lebăda neagră“ (2010, în regia lui Darren Aronofsky), Rojo consideră că este plin de clişee. „Schimbul de replici e ridicol, situaţiile sunt neverosimile, personajele parodiate. Pentru mine a fost un film foarte greu de urmărit. Deşi sălile de spectacol vor fi în continuare pline, baletul va avea de suferit pe termen lung din cauza acestui film“, atenţionează balerina, într-un interviu pentru publicaţia britanică The Guardian.

„Un balerin, la fel ca şi un atlet, capătă multe răni. Zilele noastre obişnuite se aseamănă acelora a unor atleţi. Nu durerea ne face să continuăm. Nu suntem masochişti. Nu este un fel de ritual religios şi dansatorii de balet nu ar trebui să considere că suferă pentru artă”, conchide Tamara.

Odată, una dintre unghii era pe cale să i se rupă, ceea ce s-a şi întâmplat, însă nu a observat până nu a ajuns acasă şi a văzut pantoful plin de sânge.

Însă Jennie Harrington, tot de la Baletul Naţional Englez, povesteşte că, în ceea ce