“Prea Sfanta Treime, sufletul meu striga la Tine sa ma ajuti în a invata sa iert şi sa primesc iertarea fara de care nu vom intra în iubire. Doar Tu vezi cat ma mint atunci cand spun ca am iertat şi ca iubesc cu adevarat. Dar atata timp cat tin minte raul nu fac decat sa ma amagesc. Prea Sfanta Treime(…) sufletul meu se zbate sa invete iertarea, dar nu gaseste calea, ma complic în vorbe şi ma ratacesc în fapte, departandu-ma de calea simpla a invataturilor Tale. Te rog pe Tine, da-mi ajutor şi spor în a ierta şi a fi iertat”. Aşa începe o rugăciune numită  “Acatistul pentru iertare”, o rugăciune din spaţiul nostru religios, care vibrează în ritmurile celui mai profund şi puternic adevăr spiritual. Pasajul citat mai sus conţine două “idei” a căror esenţă tare ne poate mângâia şi ajuta, în acelaşi timp, să sclipim de îndată ce le-am însuşit, le-am acceptat şi le-am înţeles. Mai întâI “fără iertare nu vom intra în iubire” şi a doua “te rog, dă-mi ajutor în a ierta şi a fi iertat”! Cererea de ajutor este pasul conştient al minţii şi al sufletului către…atingerea oricărei stări interioare, dar – mai ales – a iubirii. Până la iubire omul se poate izbi năpraznic şi poate rămâne neputiincios în faţa incapacităţii sale emoţionale de a ierta, oricît ar vrea. Pe drumul către iubire apar şi se manifestă durerile emoţionale izvorâte din lecţiile grele ale vieţii. Pe drumul acesta ne întâlnim cu suferinţi de care n-am fost conştienţi niciodată. Cu păcate necunoscute. Cu înţelegeri greşite. Cu vinovății şi cu mânii ce locuiesc în noi în ascuns.

“Acatistul de iertare” menţionat este o superbă rugăciune, în care omul îşi cere iertare şi de la pomi, şi de la animale, şi de la Pămînt, şi de la gândurile rele, şi de la alegerile greşite de care n-a fost conştient, de la fiecare fiinţă şi de la floare. Asta pare să spună că omul rămâne neiertat în sine chiar şi atunci când a greşit