Cititoarea "Adevărul" Anca Moldovan ne-a trimis o poveste emoţionantă ce îl are ca protagnoist pe ”bunul” Niculae. În rândurile ce urmează ea descrie atât momentele în care bunicul era mereu activ, intrând în jocul nepoţilor, cât şi clipele în care rolurile s-au schimbat, iar bunul avea nevoie de sprijnul lor: ”Văd cum se prinde de mine cu mâinile lui slabe, iar degetele noduroase se încleştează pe braţul meu. Ce schimb de roluri!”.

Iarna, cu perioada de sărbătoare, e prilejul perfect de aducere aminte a unor momente de poveste din copilăria mea. O poveste cu început şi sfârşit şi continuări, căci lumea continuă să existe. Sunt o norocoasă. Mi-am cunoscut toţi cei patru bunici, chiar dacă la momentul apariţiei mele ei erau deja în vârstă şi doi dintre ei au ieşit foarte repede din viaţa mea. Povestea mea este despre bunicul meu matern, bunu Niculae, căci nu îmi amintesc să îi fi spus vreodată „bunicule”.

Pe bunu îl cunosc dintotdeauna, începând cu momentele când copil fiind stăteam în picioare în patul de la geam din casa dinapoi (camera din spate a casei bunicilor mei) împreună cu fratele meu şi îl aşteptam să apară de unde era plecat. Ştiam noi că urma să apară la un moment dat pe portiţa de lângă poiată şi noi o să-l vedem înainte să ne vadă el.

În copilărie am petrecut multe zile la ţară, la bunicii materni. Trăia şi bunica pe atunci şi ea ne supraveghea pe lângă casă. Aşa că puteam sta acolo şi noi doi şi verii noştri mai mari. Bunica ne supraveghea, hrănea, îmbrăca. Dar bunu era responsabil cu acţiunea. El era mereu activ, mereu în alertă, mergea, venea, se juca cu noi. Vara ne plimba cu căruţul de butelie, ne lăsa să ne dăm în hinta agăţată la cuptor. Iarna ne ducea cu sania pe drumul acoperit de zăpadă, în timp ce noi strigam cât ne ţineau puterile „Mai repede, bunule, fugi!” Şi bunu râdea şi se străduia să meargă cât îl ţineau picioarele d