Ar fi fost de preferat sa fi tacut cu intelepciune intelegere in cele patru cazuri pe care le voi descrie, dar simt ca daca nu spun , totusi, ceva, ma voi sufoca. Ma obliga pe undeva desirarea publica de declaratii, ca un suvoi neostoit – declaratii care de care mai conventionale, care de care mai nesincere, din punctul meu de vedere. Citesc coloane intregi cu valuri si valuri de ganduri bune la moartea unor oameni, de data aceasta despre Sergiu Nicolaescu – insa nu pot sa nu ma intreb daca aceste revarsari sunt manifestarea lui “ceea ce trebuie” intr-o astfel de imprejurare sau sunt oameni care brusc si-au amintit ca mai trebuie sa fie si…oameni.

Nu am participat niciodata la prigoana mediatica, insa Sergiu Nicolaescu era pana mai ieri blamat constant – vai, ce catastrofa!- ca vrea sa ia din pusculita TVR-ului taman cand institutia este aproape in faliment, ca s-a gasit sa faca un nou film pe un scenariu de Vadim Tudor, ca are salile goale dar buzunarele pline cu subventii de la stat. Era acuzat ca are o opera nevaloroasa, ca toaca banii CNC-ului, jurnalisti de doi bani se intrebau “da’ pana cand, frate?” intr-un mod chipurile mai elevat, se arunca noroi cu lopata. Nu i-a luat nimeni apararea – sau cel putin eu nu am citit – nu i-a multumit nimeni cand a plecat din Senatul in care si-a petrecut atata timp, nici macar un tort aniversar cu doua furculite, ceva minuscul. Nu imi dau seama daca acuzele erau intemeiate, nu ma ocup de film si cinema- eu ma concentrez asupra contrastului fantastic care trebuie pus in lumina, mai ales pentru ca se petrece la o distanta atat de mica in timp. Acum, in cateva zile, brusc avem o revarsare evlavioasa, el este un “cunoscut actor si regizor” care “va ramane in inima tuturor” si vorbim doar de “omul minunat”. Nu e doar une exces nedemn, o punere a poalelor in cap, suna a falsitate ingrozitoare, mai ales ca laudele vin din