Pe marginea căii ferate din zona gropii de gunoi din Goleşti, într-un canton dezafectat, Ştefănel învaţă, la doar un an şi jumătate, să supravieţuiască foamei şi frigului pătrunzător al iernii. Mama lui, Irina Aştefanei, este mulţumită că totuşi a găsit un adăpost, însă ştie că nu i se va permite să rămână prea mult acolo. Cantonul, pe jumătate demolat şi plin de gunoaie, aparţine CFR-ului şi „deja ni s-a spus că trebuie să plecăm, dar unde să ne ducem?”, îşi frământă sufletul femeia. În unica odaie rămasă întreagă, împreună cu bărbatul ei a construit o sobă şi în fiecare zi, omul se duce la groapa de gunoi ca să facă rost de lemne sau alte materiale ce pot fi arse în ea, astfel încât familia să nu îngheţe. Aflaţi în pericol de a fi evacuaţi şi fără perspectiva de a găsi alt adăpost prin propriile puteri, acest copil împreună cu mama lui au reală nevoie de ajutor!
Ne-am apropiat încet, pe poteca îngustă, bătută pe întinderea pustie a câmpului. Din drum, clădirea cantonului părăsit nu părea să adăpostească alte suflete decât ale celor câţiva câini de pripas, de toate mărimile, slabi de puteai să le numeri coastele... Precum un hotar trasat special să delimiteze comunitatea Goleştiului de pustietatea albă, civilizaţia de necivilizaţie, omenescul de neomenesc, liniile ferate se întindeau călătorind la dreapta şi la stânga spre departe, departe, tot mai departe... Două din camerele în care altădată lucrau angajaţii CFR îşi căscau, inutil, gurile ştirbe ale intrărilor. Iar între pereţii lor găuriţi, scorojiţi, aruncate de-a valma şi adunate într-un spectacol cenuşiu, mizer, mulţime de zdrenţe, resturi, gunoaie... Toate, umilite dintr-o dată de izbucnirea neaşteptată a câtorva rufe curate, spălate, agăţate la uscat pe o sârmă! O privire spre ele. Şi-o alta, uimită, prin geamul ferestrei odăii din mijloc. Unica dotată cu uşă. O uşă închisă...
Dincolo
