La şedinţa CSM de astăzi, Traian Băsescu a declarat că preferă un război politic decît ca justiţia să îşi piardă independenţa. Sigur, nu are sens să fim prea ipocriţi şi să pretindem unui preşedinte să fie echidistant politic, aşa cum spune Constituţia. Aceasta e doar o condiţie formală, nici un preşedinte nu a fost pînă acum şi nici nu va fi în viitor echidistant. Asta e în regulă.

Sînt însă alte probleme cu această declaraţie. Prima şi cea mai mare este că pentru a purta un război trebuie să ai cu ce, iar preşedintele nu prea mai are. Puterea lui reală se baza pe controlarea executivului. Fără executiv şi cu un PDL mult redus în Parlament, preşedintele rămîne cu cîteva prerogative care sînt cu totul insuficiente pentru un război politic.

În plus, pretenţia preşedintelui că puterea politică de pînă acum a construit un sistem juridic perfect independent care e atacat de noua putere “rea” este profund dubioasă. E adevărat, puterea politică de pînă acum a încurajat independenţa justiţiei mai mult decît alte puteri anterioare şi a obţinut unele rezultate împotriva corupţiei. Însă asta nu modifică faptul că această independenţă a avut limite politice clare, cum s-a văzut din jocul politic pe faţă al DNA, care în timpul aventurii recensămîntului şi-a suprapus anchetele exact pe agenda politică prezidenţială.

Apoi, mai e un aspect esenţial care scapă preşedintelui. Chiar dacă instituţii precum CCR, CSM sau parchetele îşi doresc în mod real independenţa, este absolut normal ca ele să facă un joc politic în măsura în care politicul le poate influenţa în general şi în particular în privinţa independeţei lor. Cheia independenţei justiţiei nu e un sistem juridic construit perfect (evident, e preferabil, totuşi, să fie cît mai bine contruit) şi nici voinţa efemeră a unui preşedinte, ci un sistem politic sănătos care să îşi auto-limiteze în mod durabil dorinţa