Actriţa Ana Ularu (27 ani) povesteşte despre relaţia specială pe care a avut-o cu maestrul Iordache, primul său partener de scenă, şi despre clipele frumoase din scurta, dar prolifica sa carieră.

„Ana, ne cunoaştem de câteva minute şi uite!, deja nu ştim ce să ne mai spunem!“, ne vine să strigăm, dar nu strigăm. Stăm aşa, ruşinos de muţi, în faţa Anei Ularu şi ne uităm meseria de reporteri angajaţi la ziar, mai ştim doar cum ne cheamă. Şi ea se uită la noi, cu ochii ei albaştri, zâmbeşte îngăduitor şi aşteaptă să înceapă acest interviu înduioşător de stângaci. Oricum, ne va spune despre prima sa pictură – o icoană pe sticlă –, despre cum s-a îndrăgostit de actorie la 6 ani, despre filmele şi viaţa ei, în general, şi despre cum astăzi este un mare revoluţionar şi un mic anarhist. Iar noi vom fi obiectivi, ca nişte jurnalişti adevăraţi!, vom consemna cu responsabilitate tot, vom fi atenţi să nu deturnăm sensul cuvintelor şi să redăm cât mai bine poveştile. Şi vom mai spune aşa, pentru cei care n-au văzut-o pe Ana Ularu în metrou, în filme sau pe scenă, că este cea mai frumoasă actriţă cu ochi albaştri şi pălărie neagră din Bucureşti. Pe străzile pline, când iese, n-are pereche.

„Weekend Adevărul“: Eşti actriţă, cânţi, scrii versuri, desenezi. Ce nu ştii să faci?

Ana Ularu: Mama a avut foarte mare grijă să îmi ofere puţin din toate şi să vadă direcţia în care o să mă duc eu, iar ăsta e un lucru pe care o să-l fac şi eu cu copiii mei. M-a dus şi la karate, şi la tenis, şi la înot, şi la balet. Nu ştiu însă să cânt la niciun instrument. Aş vrea să cânt la vioară.

Ai făcut karate?

Trei ani. Am centura portocalie. Aveam vreo 10-11 ani.

Cum ai descoperit desenul?

Sunt autodidactă când vine vorba de desen, însă nu desenez nici pe departe pe cât de bine aş vrea. Din doi părinţi scenografi, nu m-a învăţat niciunul s