Ca întotdeauna în cazul dispariţiei unei astfel de personalităţi, conflictul dintre detractori şi idolatri tinde să întunece minţile şi să facă imposibilă orice analiză onestă.
Excesul idolatrilor provoacă exasperarea detractorilor (vezi reacţia – prea – furibundă a lui Cristian Tudor Popescu), şi viceversa. În cazul unor figuri precum Adrian Păunescu sau, acum, Sergiu Nicolaescu, lucrurile trebuie însă privite mai la rece, abordate mai cerebral-intelectual, mai – cum spuneau latinii – sine ira et studio. Un nume esenţial al propagandei de dinainte de 1989, Sergiu Nicolaescu poate fi privit şi ca un om al cărui destin l-a făcut să cunoască, în aceeaşi viaţă, atât paradisul cât şi infernul (ambele, întotdeauna, fiind stări interioare, nu externe). Până la urmă, cel mai bun film al lui Sergiu Nicolaescu este cel al propriei vieţi.
O primă eroare care se face constă în a privi filmografia regizorului decedat din punct de vedere strict cinematografic, ca pe un produs pur artistic. Cu alte cuvinte, fără a vedea deloc contextul în care a fost realizată şi ignorând fenomenul extraartistic pe care opera sa l-a generat.
Un Sergio Corbucci al nostru
Din punct de vedere artistic, lucrurile sunt – şi vor rămâne – clare, cu tot torentul de ipocrizie ori de incultură care se revarsă acum pe micile ecrane. Mult-trâmbiţata artă cinematografică a lui Sergiu Nicolaescu este totalmente nulă. Prin urmare, filmele sale nu sunt altceva decât gunoi (sigur, putem compara şi face ierarhizări între ele, dar până la urmă tot acolo ajungem).
Faptul nu este însă prea grav, pentru că mai toate filmele româneşti realizate până în 1989 arată la fel de prost şi nu suportă proba timpului (ba chiar, am putea spune, până în 2001, anul naşterii, o dată cu “Marfa şi banii”, a noului val românesc, prima şcoală cinematografică reală pe care am avut-o – la decenii după polonezi,
