În precedenta contribuţie am evitat o discuţie a caracterului fragmentat şi regional al culturii politice româneşti. În cele ce urmează voi discuta cele doua principale consecinţe nefaste ale acestui fapt în politica recentă: tendinţa centralizatoare pe plan intern şi cultura de vasalitate pe plan extern. Voi arăta că ambele abordări nu mai sunt utile în contextul României moderne, sugerând şi o soluţie la problema lipsei de maturitate a noii clase conducătoare post-comuniste.

În primul rând este important de înţeles că aspectul fragmentat şi regional al geo-politicii româneşti nu este doar un accident sau ghinion istoric, ci o trăsătură fondatoare a culturii noastre, stând la baza acelui caracter unic şi excepţional atât de des invocat, şi mai ales lamentat, în discursul public şi academic românesc. O mulţime de argumente şi analize au fost avansate şi dezbătute pe acest subiect încă de la începutul perioadei naţional-revoluţionare (sec. 19), majoritatea acoperind un spectru îngust între complex de inferioritate, negare şi auto-flagelare fetişistă. În prezenta contribuţie aş dori să promovez contrariul: valoarea şi importanţa acestei trăsături specifice, şi importanţa conservării şi valorificării ei ca trăsătură definitorie a românismului.

La originea întregii problematici se află o realitate unică cel puţin în Europa. Românii ocupă un spaţiu geografic cu particularitatea unui lanţ muntos nu circumscris ci median. Această realitate, şi repercusiunile sale compuse şi suprapuse de-a lungul secolelor, sunt suficiente pentru a explica o mare parte din trăsăturile specifice subliniate/lamentate de numeroşii autori care s-au aplecat asupra problemei. Voi menţiona doar câteva dintre consecinţele cele mai importante ale faptului. Lanţul muntos a constituit o frontieră naturală şi strategică pentru marile puteri adiacente, în încercările lor de a-şi stabili un