Năpasta rules. Asta s-a tot scris pe Facebook despre spectacolul lui Radu Afrim în ultima vreme. O astfel de reacţie trebuie luată în serios, asta dacă ne mai pasă cât de cât de fenomenul receptării (o temă ignorată de critica autohtonă) şi dacă vrem să înţelegem importanţa acestui spectacol în contextul teatral contemporan.

De ce este Năpasta un spectacol-eveniment? În primul rând, este pentru prima dată din 2005 încoace când are loc o schimbare la faţă a TNB-ului. În al doilea rând, Năpasta marchează un moment de cotitură în evoluţia lui Afrim. În al treilea rând, acest spectacol oferă o nouă perspectivă asupra textului lui Caragiale.

Poarta de corn şi poarta de fildeş

Schimbarea se simte odată ce intri în noul spaţiu al TNB-ului, Sala Media, şi apoi când dai cu ochii de decorul realizat de Vanda Sturdza. Deja uiţi că te afli în acelaşi teatru în care se joacă Cinci femei de tranziţie. Mesajul pe care îl transmite Teatrul Naţional e cât se poate de clar: “nu suntem chiar aşa old school cum ne credeaţi, vrem să vă arătăm că se poate şi la noi ca la Schaubühne”. Una peste alta, semnele sunt bune, cu condiţia ca acest spectacol să nu rămână un eveniment izolat, sau, şi mai rău, un accident în stagiunea actuală. Schimbarea se va vedea cu adevărat atunci când toţi cei care au fost implicaţi în acest proiect, de la maşiniştii care au montat decorul, până la secretariatul literar şi directorat vor înţelege că Teatrul Naţional nu poate avea o faţă dublă a lui Janus şi că e nevoie de o strategie repertorială coerentă. Cu alte cuvinte, sper să nu ajungem să folosim intrarea din faţa teatrului pentru a vedea spectacole muzeale, iar intrarea din spate să fie rezervată pentru tururi organizate cu trenuleţul groazei. Sau cum ar spune Borges despre cele două porţi din Odiseea: “pe cea de fildeş ajung la oameni visele înşelătoare, iar pe cea de corn, visele adevăr