L-am văzut vineri pe Ion Iliescu lângă sicriul lui Sergiu Nicolaescu. L-am văzut şi sâmbătă, la crematoriu. Şi am avut o revelaţie: aceste două personaje au avut destine trase la indigo. Doar ieşirea de pe scena vieţii pare să aducă diferenţe majore: regizorul a capitulat la 82 de ani, fostul preşedinte merge mai departe.
Amândoi s-au născut în 1930, la distanţă de 41 de zile (pe 3 martie Iliescu, pe 13 aprilie Nicolaescu); unul în Olteniţa, celălalt în Oltenia (la Târgu-Jiu).
Amândoi s-au format profesional şi şi-au lansat cariera în plin stalinism, întruchipat în România de regimul Gheorghe Gheorghi-Dej. În 1965, când a murit Dej, Ion Iliescu făcea deja parte din Comitetul Central al PCR şi conducea Tineretul Comunist; avea „atuul” a cinci ani de studii la Moscova (1950-1955) şi era „recomandat” de atitudinea necruţătoare pe care a avut-o faţă de studenţii români care se solidarizaseră cu revolta anti-sovietică din Ungaria anului 1956.
Sergiu Nicolaescu şi-a folosit relaţia specială cu Ion Gheorghe Maurer, ultimul prim-ministru al lui Dej, pentru a deveni regizorul preferat al regimului. În acei ani (1963-1965) i-a fost deschis apetitul pentru filmul patriotic de tip naţional-comunist.
Venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu a fost o excelentă rampă de lansare pentru cei doi „siamezi ai Puterii”. Ion Iliescu a fost promovat de Ceauşescu până în funcţia de secretar cu propaganda al CC al PCR. În paralel, Sergiu Nicolaescu a primit mână liberă – şi resurse nelimitate – pentru a-şi împlini ambiţiile cinematografice, „la pachet” cu interesele propagandistice ale tânărului dictator.
După 1971, evoluţia celor doi „siamezi ai Puterii” a fost diferită: cariera politică a lui Iliescu a intrat în declin, în vreme ce Nicolaescu şi-a consolidat relaţia cu regimul. Cheia a stat în relaţia pe care au înţeles s-o cultive cu Elena Ceauşescu: Ionel a
