Reunindu-se in mod repetat pe tema incinerarii (15 iunie 1928, 20 februarie 1933 si 5 iulie 2012), cum ca lucrurile nu-i sunt nici ei prea clare, Biserica Ortodoxa Romana a ratat de curand, vorba cuiva, « o buna ocazie de a tacea » ! Argumentele invocate si maniera sunt cele clasice : sub numele institutiei Arhiepiscopiei Bucurestilor si mai apoi a unui preot constantean cu harul pastoririi sunt enumerate, cu titlu de dogma, opinii circumscrise istoric si geografic, cu speranta ca se va face voia lor si nu cea necunoscuta noua, a lui Dumnezeu, pe care insa ei o cunosc (pare implicit ca in caz de ingropaciune clasica unii artisti cineasti, « de talie mondiala » ar fi mers in rai, BOR punandu-se chezasie la Judecata de Apoi !). Altminteri, anathema sit !
Trecand peste caracterul pueril al argumentelor adesea invocate (Geneza 3,19 citit cu un bigotism surprinzator pentru niste purtatori ai Cuvantului si nu doar fete bisericesti la palavre ; focul, vazut doar din perspectiva negativa si cu ocultarea expresa a caracterului sau purificator etc), este interesanta si fluctuatia semantica : ba opiniile exprimate ar apartine intregii crestinatati, ba doar celei ortodoxe, ba ar fi specifice doar ortodoxiei romanesti.
Fara nicio pretentie academica, ar fi interesant de pus lucrurile intr-o (limitata) perspectiva istorica si teologica pentru a sti daca focul iubirii lui Dumnezeu se va indura de toti sau doar de cei desemnati de BOR.
Este cert ca Traditia crestina, pe urma celei iudaice, a preferat inhumarea in locul incinerarii, insa nu a exclus-o pe aceasta din urma ca si cale de a te prezenta in fata lui Dumnezeu in ziua Judecatii. In lumea romana si cea greaca practica incinerarii (mai precis, a crematiunii, mai ales ca azi actul are loc intr-un crematoriu ; termenul de incinerare are o conotatie negativa, la incinerator fiind duse mai degraba deseurile ;