În clipa aceea când ea, frumoasa balerină, a coborât din mașina cochetă pe o străduță a Ferentarilor, o duzină de copii i-au sărit în brațe, respirându-i parfumul, dezmierdându-i părul. “Vrăbi, Gândac, Melania, Andreea, ce faceți, mă?”, a strigat fericită balerina, înainte să le prindă obrajii în palme și să-i pupe apăsat. Ei se gândeau că Ade a lor a venit să le dea o veste bună, că în sfârșit a făcut rost de o sală nouă unde să le predea iarăși baletul gratis, așa cum a făcut trei ani la rând în Școala 147. Doar nu degeaba bătuse ea drumul pe frig și pe gheață, numai să-i revadă și să-i îmbrățișeze pe ei, mici, soioși și veșnic flămânzi, ca niște sălbăticiuni urbane. Doar nu i-o fi fost dor de ei.

Ba Adelei chiar îi fusese dor. Și nu, n-avea să le dea o veste bună. Programul fundației Ovidiu Rom, al cărei voluntar este, își încetase colaborarea cu Școala 147 din inima Ferentarilor, iar directoarea școlii cu nici un chip nu voia să-i mai lase în sala de sport, două ore pe săptămână. Și ei, câteva zeci de copii săraci ai Ferentarilor, rămăseseră dintr-odată fără cea mai serioasă și mai utilă activitate a vieții lor: baletul. Până la Adela, un lux imposibil. Și unica distracție a vieții lor fără dulciuri și fără jucării.

“Mă duceam peste ei la modul nesimțit și le ceream donațiile alea”

Adela Vrînceanu a fost răsfățată de soartă. E micuță, fragilă și delicată și are mereu un aer de prințesă. S-a născut într-o familie bună, s-a plimbat prin lumea întreagă, a avut întotdeauna tot ce și-a dorit. Nouă ani a făcut balet, a dansat pe scenă și a cunoscut succesul. Când s-a lăsat de balet s-a apucat de altele - o vreme a avut o revistă a ei, apoi și-a deschis propria firmă de PR. Acum lucrează ca director de comunicare la Fundația Sergiu Celibidache și ca voluntar la Fundația Ovidiu Rom a cunoscutei Leslie Hawke. Muncește câte 12 ore pe zi, mănâncă