Asupra cadavrului fumegând al lui Sergiu Nicolaescu s-a repezit România toată într-o explozie de cinism, de prefăcătorie, de lăcomie atât de balcanică, atât de ortodoxă, atât de autentică în detaliile ei respingător-comice, încât evocă scena morţii Bubulinei din „Zorba“.
Televiziunile pe ciuci lângă căpătâiul mortului, hoaşte bătrâne venite pasămite la bocit în timp ce dosesc sub fuste hălci de audienţă. Mulţimi zburătăcind pe lângă geamurile crematoriului, fără pic de ruşine, frânturi din imaginea defunctului. Fiecare pune mâna pe ce apucă. Unii, pe rating, alţii pe notorietate, prostimea se alege cu rămăşiţe, uitându-se tâmp, pentru a 20-a oară, la producţii de duzină sau căscând gura la ecranele colcăind de benzi galben-ţipător cu „BREAKING NEWS“.
Decizia familiei de a păstra discreţia în jurul răposatului a declanşat furia devastatoare a poporului. Cum adică, să ne luaţi mortul? Mortul nostru! Cum să-l ardeţi? Să ţineţi sicriul închis? Să-l incineraţi? Şi, mai ales, să faceţi ceremonie privată?! Păi, şi noi? Distracţia noastră?
Pe Sergiu Nicolaescu l-au cunoscut destui, dar nu toţi. În schimb, după ce a murit, poporul român şi-a dat seama că acest nefericit, trecut dincolo fără urmaşi şi păzit doar de două femei, îi aparţine. Tonul l-au dat, ca de obicei, trei posturi tv de aşa-zise ştiri, iar substratul furiei cu care au fost asmuţite mulţimile, hoardele de figuranţi de care cândva se folosise însuşi regizorul, a fost tocmai refuzul soţiei şi al surorii lui Nicolaescu de a transforma moartea în spectacol. Familia a ales ca nicio televiziune să nu transmită în direct nici la căpătâiul mortului, nici din crematoriu. Hotărâre de bun-simţ, decentă, de înţeles.
Şi atunci a început. Soţia... Mai tânără cu nu-ştiu-câţi ani... Da, aveau scandaluri... Îl trata urât... Ia uite-o, a venit cu haină albă... Şi sicriul. E acoperit! De ce e acoperit? Ce