Înţelepciunea convenţională pretinde că ne alegem prietenii pentru ceea ce sunt. De mult timp însă urmăresc atent fenomenul prieteniilor umane: prieteniile mele şi ale celor din jurul meu. Se pare că noi, totuşi, ne cvasi-îndrăgostim de prietenii noştri, şi asta mai ales pentru felul în care aceştia susţin felul nostru de a fi şi admiră ceea ce suntem.

Fiecare prieten reprezinta o întreagă lume în noi, o lume care nu este posibilă decât printr-o uniune singulară dintre altele două: a mea şi a Celuilalt. Aşa se naşte o nouă prietenie. Aproape aristotelic ("un prieten este un alt sine”)

Mulţi oameni, atunci când sunt întrebaţi care sunt lucrurile cele mai valoroase din viaţă lor, menţionează şi prieteniile. Cu toate acestea, dinamica relaţiilor de prietenie rămâne un mister, de multe ori, pentru ochii celorlalţi, iar uneori, chiar şi pentru cei implicaţi în relaţie. La fel cum nu pot fi cuantificate nici sentimentele consumate. Atunci când se sfârşeşte (ca şi în dragostea romantică) prietenii îşi spun "pur şi simplu, s-a întâmplat…"

Noi cercetări arată că dansul de prietenie este unul nuanţat şi mult mai complex decât se crede în mod obişnuit. Cu precizie matematică, psihologii şi sociologii delimitează forţe invizibile prin care oamenii se atrag şi stabilesc legităţi pentru a explica felul în care se leagă şi se menţin prieteniile. Cercetătorii trasează riguros teorii despre modelele de intimitate, care apar între prieteni şi caută frenetic acel inefabil "ceva" prin care un „cunoscut” se ridică până la statutul de „prieten”, iar acesta din urmă – până la mult lăudatul "cel mai bun".

În ultimul timp, cuvântul "prieten" pare să fi devenit incredibil de diluat. O fi din cauza utilizării excesive a acestuia pe Facebook-ului?..

Eu nu am o definiţie statică pentru prietenie. Există nivele diferite de "prietenii", pentru mine. Şi nu am categorii