Când aud de aprecieri că România a ajuns din păcate o colonie, politicieni sau executivi din indiferent ce parte a spectrului parlamentar şi chiar analişti economici sau politici de toată reputaţia se fac toţi că plouă şi abia aşteaptă să-şi poată elibera auzul de asemenea blasfemii şi să se întoarcă la liturghiile lor despre mântuirea României în Uniunea Europeană şi în pieţele “libere” de comunism şi etatism. Vai, cum ar putea România, membră a UE, să fie o colonie?! Uite aşa, şi încă o colonie de la periferie, chiar a centrului vest-european al UE!

Chiar dacă urechi fine de politicieni şi analişti refuză şi să audă aşa ceva, atributul de colonie nu reprezintă cumva vreo defăimare. Statutul de colonie l-au avut sute de teritorii, timp de sute de ani, şi doar într-un anumit context politic postbelic au ajuns la statutul de ţară. Ca să nu fim suspectaţi de interpretări comunistoide, consemnăm ceea ce Enciclopedia Britanică spune despre statutul de colonie din perspectiva politicii care îl generează, anume colonialismul: “Control exercitat de o putere asupra unei zone sau asupra unui popor ce depinde de ea. Printre scopurile vizate de colonialism se numără exploatarea economică a resurselor naturale ale coloniei, crearea de pieţe de desfacere noi pentru colonizator şi extinderea teritoriilor dincolo de graniţele naţionale”.

Păi, să vedem, printr-o simplă suprapunere a cazului românesc peste această grilă, dacă este vreo defăimare sau chiar numai o nevinovată greşeală atribuirea către România a calificativului de colonie. Iată, înainte de toate, ceea ce din România nu este sub control naţional: întreaga exploatare a resurselor de petrol şi exploatarea a jumătate din resursele de gaze; rafinarea ţiţeiuluil; distribuţia de carburanţi; distribuţia de gaze; peste 80% din distribuţia de electricitate (restul este acontat să fie transferat către străini