(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 79, decembrie 2012)

Cînd, în 1916, Kazimir Malevici afirma despre tabloul său Pătrat negru că este un "copil regal viu", un adevărat "embrion al tuturor posibilităţilor", pictorul rus confirma, de fapt, fascinaţia avangardiştilor pentru copilărie, vîrstă a înţelegerii inocente, pure şi nemediate a lumii. În viziunea futuriştilor ruşi (cărora li s-au aliat, apoi, în această direcţie, şi curentele artistice ale anilor '20 şi '30), copilul este arhetipul artistului liber, a cărui creaţie există dincolo de norme şi canon, într-o realitate spirituală generată de intuiţie şi instinct. Începînd cu anul 1908, texte şi desene aparţinînd unor copii au început să fie incluse în expoziţii şi colecţii ale artiştilor ruşi, fapt ce a conferit un înţeles nou primitivismului, filon dominant în cadrul avangardelor istorice din primele decenii ale secolului al XX-lea. Secolul copiilor Artişti precum Kandinski, Klee, Larionov, Miró sau Picasso au reafirmat, în manieră diferită, această convingere privind rolul esenţial al copilului în lumea modernă, iar anul acesta Muzeul de Artă Modernă din New York a investigat ideea lor printr-o expoziţie-eveniment: "Century of the Child: Growing by Design, 1900 - 2000". De la perspectiva inovatoare a Secolului copiilor (cartea-manifest publicată de Ellen Key în anul 1900), trecînd prin radicalismul avangardelor (pentru care copilăria devine paradigmă esenţială a lumii moderne), apoi prin orientările postbelice (concentrate mai degrabă pragmatic decît artistic), pînă la consumismul sfîrşitului de secol, expoziţia dezvăluie un proiect concentrat în jurul copilului ca emblemă a unei lumi noi, prezenţă centrală într-un univers material în care designul serveşte, pe rînd, imaginaţia, utilul şi consumul.

În ceea ce priveşte literatura, situaţia devine mult mai complexă şi nuanţată. Artiştii de avangardă au