Ce a lăsat în urmă moartea lui Sergiu Nicolaescu? Nu mai inventariem opera cineastului extrem de vastă, care nu a crescut doar aşa, odată-ntr-o grădină, ci a presups o muncă titanică, asiduă şi o devoratoare pasiune. Nu mai inventariem valurile de regrete, de simpatie , lacrimile vărsate, rugăciunile rostite, lumânările aprinse, bucheţelele de flori, coroanele, jerbele.
Lucrurile fireşti, adică. Grav e că marea sa personalitate a lăsat în urmă a dezlânţiuit în opinia publică un incredibil val de ură. Pe diferite falii, direcţii, în principal faţă de văduva lui, şi apoi faţă de biserica ortodoxă română şi cutumele sale. Lucruri extrem de grave, ambele…
Cum să condamni tu, mirean orthodox (dacă eşti), născut , botezat creştin o cutumă a bisericii tale? Cine eşti tu, ziarist, politruc, gunoier, vatman sau academician să comentezi lucrurile astea sfinte? Da, biserica ortodoxă nu admite slujba la capul unui om care s-a sinucis şi nu face slujbe individului care va fi ars şi nu îngropat creştineşte! Aflu că ţara asta, regula de a nu ”onora” decedaţii ce urmează a merge la crematoriu dăinuie la noi dinnainte de anii ‘30. Există un precedent, Zoe Ceauşescu, care a beneficiat de slujbă fără a se cunoaşte faptul că urma să fie incinerată. Dar, până ieri, nimeni nu a contestat regula. A trebuit să moară Sergiu Nicolaescu, să se scoale un grup de tulburenţi, ignoranţi, cu comportament pro-creştin dar necreştin ca esenţă, ca să ajungem aici.
Să luăm ura faţă de soţia decedatului. Exprimată prin fluierături ca la stadion. Căci, dacă de la catolici am luat obiceiul să aplaudăm un mort-artist, treacă-meargă - biata mamaie şi-ar face şapte cruci! - nu ştiu de unde, poate din Orientul cel mai de Jos, am născut cutuma de a flueira şi huidui văduva după ceremonie. Ca pe un tenor care a ratat notele grave sau ca pe un fotbalist.
Ce au huiduit ei, de fapt? Valoare
